În această dimineață, când binecuvântatul Isus a venit, m-a purtat cu duhul în mijlocul multor persoane de diferite condiții: preoți, călugărițe, laici; iar Isus, manifestându-şi plângerea Sa dureroasă, a spus: „Fiica Mea, otrava interesului a intrat în toate inimile și au rămas îmbibate ca un burete, de această otravă. Această otravă contagioasă a pătruns în mănăstiri, în preoți și în laici. Fiica Mea, ceea ce nu cedează la lumina adevărului și la puterea virtuții, cedează înaintea unui interes foarte josnic, iar virtuțile sublime și mai distinse cad spulberate ca un geam fragil, înaintea acestui venin”. Și în timp ce spunea acestea, plângea amarnic. Așadar, cine poate spune sfâșierea sufletului meu, văzându-L plângând pe iubitorul meu Isus?

            Neștiind ce să fac pentru ca să nu mai plângă, i-am spus unele absurdități: „Dragul meu, oh, nu plânge! Dacă alții nu Te iubesc și Te ofensează având ochii orbiți de otrava interesului, astfel că toți sunt îmbibați în ea, sunt eu cea care Te iubesc, Te laud, mă uit la toate lucrurile pământești ca la o mizerie şi aspir doar la Tine, de aceea ar trebui să fii mulțumit în iubirea mea și să încetezi din plâns și dacă te simți amărât, toarn-o în mine, căci sunt mult mai mulțumită decât să Te văd plângând”.

            Auzindu-mă, s-a oprit din plâns și a turnat puțin; mi-a împărtășit durerile crucii și apoi a adăugat: „Virtuțile și meritele Mele dobândite pentru om în Patima Mea, sunt multe fortărețe de tărie, în care fiecare se poate sprijini pe calea către Veșnicie, dar omul nerecunoscător, fugind de aceste fortărețe de tărie, se apleacă spre noroi și merge pe calea pierzaniei”.

            Așadar, Isus a dispărut și m-am regăsit în mine.