În această dimineață, eram foarte deprimată și suferindă, dar de îndată L-am văzut pe iubitul meu Isus și foarte multă lume cufundată în mizerii. Isus, rupând tăcerea pe care o păstra de multe zile, a spus:
„Fiica Mea, mai întâi, omul se naște în Mine și poartă pecetea Divinității. Ieșind din Mine pentru a renaște din sânul matern, îi poruncesc lui să meargă pe o mică porțiune de drum, iar la sfârșitul acelui drum, lăsându-l să Mă regăsească, Eu îl primesc din nou în Mine, făcându-l să trăiască veșnic împreună cu Mine. Uită-te puțin cât de nobil este omul, de unde vine și încotro merge și care este destinul lui. Așadar, care ar trebui să fie sfințenia acestui om, ieșind dintr-un Dumnezeu atât de Sfânt? Dar omul, parcurgând calea pentru a veni din nou la Mine, distruge în el ceea ce a primit în mod divin și devine corupt, astfel că în întâlnirea pe care Eu i-o pregătesc pentru a-l primi în Mine, nu-l mai recunosc, nu mai văd în el pecetea divină, nu mai găsesc nimic din al Meu în el și, nemairecunoscându-l, Dreptatea Mea îl condamnă să piară pe calea pierzaniei”.
Cât de duios a fost să-L aud pe Isus Cristos vorbind despre aceasta, câte lucruri făcea să se înțeleagă! Dar starea mea de suferință nu-mi permite să scriu prea mult.
Aflându-mă în starea mea obișnuită, venind, binecuvântatul Isus, mi-a spus: „Fiica Mea, când harul Meu se află în posesia mai multor persoane, acesta sărbătorește mai mult. Se întâmplă ca la acele regine: cu cât mai multe domnișoare depind de îndrumările lor și fac coroană în jurul lor, cu atât mai mult se bucură și sărbătoresc. Tu fixează-te în Mine, privește-Mă și vei rămâne atât de atrasă de Mine, încât tot ce este material va cădea ca mort pentru tine. Și trebuie să te fixezi foarte mult în Mine, încât să Mă atragi total în tine, ca Eu, regăsindu-Mă în tine, să pot afla perfecta Mea complăcere, astfel să găsesc în tine toate plăcerile Mele, care ar [trebui] să se afle în creatura umană și să nu găsesc neplăcere din cauza a ceea ce Îmi fac alții”.
Și în timp ce spunea acestea, a intrat în interiorul meu și astfel și-a găsit complăcerea[1]. Ce fericită m-aș simți dacă aș reuși să-L atrag complet în mine pe iubitul meu Isus!
Aflându-mă în starea mea obișnuită, dulcele meu Isus nu venea, dar după multe așteptări, de îndată ce L-am văzut, mi-a spus: „Fiica Mea, răbdarea este superioară purității, pentru că sufletul fără răbdare, foarte ușor se dezlănțuie și este dificil să rămână pur și când o virtute are nevoie de cealaltă pentru a avea viață, se spune că aceasta este superioară celeilalte[1]; într-adevăr se poate spune că răbdarea nu este doar custodia purității, ci este scara pentru a urca pe muntele tăriei, încât, dacă vreunul ar urca fără scara răbdării, ar cădea imediat de la cea mai înaltă [treaptă] la cea mai joasă.
Mai mult de atât, răbdarea este germenul perseverenței și acest germen produce ramuri numite fermitate. Oh, cât de ferm și de stabil este sufletul răbdător în binele întreprins! Nu-l interesează ploaia, gerul, gheața, focul, dar tot interesul lui este să ducă la bun sfârșit binele început, pentru că nu există o absurditate mai mare a celui căruia astăzi îi place să facă un bine, iar mâine, pentru că nu-i mai place, îl lasă [deoparte]. Ce s-ar spune despre un ochi, care timp de o oră vede, și timp de altă oră rămâne orb, despre o limbă care acum vorbește și după aceea rămâne mută? Ah, da, fiica Mea, doar răbdarea este cheia secretă pentru a deschide tezaurul virtuților. Fără secretul acestei chei, celelalte virtuți nu ies să dea viață sufletului și să-l înnobileze”.
[1] Luisa spune: „aceea (este) superioară acesteia”. În mod evident este o eroare datorită neatenției.
După ce am petrecut zilele trecute în tăcere și uneori chiar fără adorabilul meu Isus, în această dimineață, când a venit, m-am plâns Lui spunând: „Doamne, cum, nu vii? Cât s-au schimbat lucrurile! Se vede că este, fie pentru pedepsele păcatelor mele încât mă privezi de lipsa prezenței Tale iubitoare, fie că nu mă mai vrei în această stare de victimă. Oh, Te rog, fă-mă să cunosc Voința Ta; dacă nu m-am putut opune când ai vrut de la mine sacrificiul, cu atât mai mult acum, negăsindu-mă demnă să fiu victimă, vrei să mi-o iei”.
Iar Isus, întrerupându-mi cuvântul, mi-a spus: „Fiica Mea, făcându-Mă victimă pentru neamul omenesc și luând asupra Mea toate slăbiciunile, mizeriile și tot ce merita omul, în fața Divinității reprezint capul tuturor, iar Eu fiind capul, neamul omenesc, găsește în Mine un scut foarte puternic care apără, protejează și iartă, mijlocește înaintea Divinității. Deci, din moment ce te afli în starea de victimă, reprezinți capul generației actuale. Prin urmare, trebuind să trimit niște pedepse pentru binele popoarelor și să le rechem la Mine, dacă Eu aș fi venit la tine ca de obicei, doar arătându-Mă ție, deja Mă simt alinat, durerile se atenuează și Mi se întâmplă ca unuia care ar simți o durere puternică și care din cauza spasmului strigă: iar dacă acestuia i-ar înceta durerea, nu s-ar mai auzi strigând și plângându-se. Tot astfel se întâmplă cu Mine, deoarece, dacă durerile Mele sunt atenuate, bineînțeles că nu mai simt să trimit acea pedeapsă. Tu, apoi, văzându-Mă, este firesc să încerci să Mă cruți și să iei durerile celorlalți asupra ta; îți este imposibil să nu îți îndeplinești rolul de victimă înaintea prezenței Mele și dacă nu ai face acest lucru, ceea ce niciodată nu se va întâmpla, aș fi dezamăgit din cauza ta. Iată cauza lipsei Mele: nu este pentru că vreau să-ți pedepsesc păcatele, am alte modalități de a te purifica; dar te voi răsplăti; în zilele în care voi veni Îmi voi dubla vizitele; nu ești mulțumită?”
Și eu: „Nu, Doamne, te vreau mereu. Oricare ar fi cauza, nu vreau să rămân nicio zi fără Tine”.
În timp ce spuneam acestea, Isus a dispărut, iar eu m-am reîntors în mine.
În această dimineață, iubitorul meu Isus, când a venit, m-a purtat cu duhul și mi-a cerut alinare pentru durerile Sale. Neavând nimic, am spus: „Iubirea mea preadulce, dacă Regina Mamă ar fi aici, te-ar putea alina cu laptele Ei, pentru că, în ceea ce mă privește, nu am decât mizerii”. Între timp a venit Preasfânta Regină, eu imediat i-am spus: „Isus simte nevoia de alinare, dă-i laptele tău preadulce, și așa va fi alinat”.
Așadar, Mama noastră dragă i-a dat laptele Ei și Iubitul meu Isus a fost complet revigorat. Apoi, întorcându-se spre mine, mi-a spus: „Mă simt alinat; vino aproape de buzele Mele și bea o parte din laptele pe care l-am primit de la Mama Mea, ca să ne putem înviora împreună”.
Așa am făcut; dar cine poate spune virtutea acelui lapte fierbinte care provenea de la Isus? Era foarte abundent, încât părea un izvor imens, care nu s-ar diminua deloc[1], chiar dacă toți oamenii ar bea.
După aceea, am înconjurat puțin pământul și îmi părea că într-un loc stăteau niște oameni așezați la o măsuță și spuneau: „Va fi război în Europa și ce este mai dureros este că va fi produs de semeni”. Isus asculta acest lucru, dar nu spunea nimic despre asta; prin urmare, nu știu sigur dacă va fi, sau nu, deoarece judecățile umane sunt schimbătoare și ceea ce spun astăzi, mâine le anulează. Apoi m-a purtat într-o grădină unde era o imensă clădire, de parcă ar fi fost o mănăstire populată cu foarte mulți oameni greu de numărat. La vederea acelor oameni, adorabilul meu Isus s-a întors cu spatele, m-a îmbrățișat, punându-și capul Său lângă gâtul meu și, sprijinindu-se de umărul meu, mi-a spus: „Preaiubita Mea, nu Mă lăsa să-i văd, altfel aș suferi mult”.
Și eu L-am strâns și, apropiindu-mă de unul dintre acele suflete, am spus: „Spuneți-mi măcar cine sunteți?” Și el a răspuns: „Cu toții suntem suflete din Purgator și eliberarea noastră este legată de satisfacția acelor moșteniri evlavioase, pe care le-am lăsat succesorilor noștri și, deoarece aceștia nu sunt mulțumiți, suntem obligați să rămânem aici, departe de Dumnezeul nostru. Ce durere este pentru noi, pentru că Dumnezeu este pentru noi o Ființă necesară, de care nu putem duce lipsă. Experimentăm o moarte continuă, care ne martirizează în modul cel mai nemilos și, dacă nu murim, este pentru că sufletul nostru nu este supus morții; așadar, oricât de îndurerați suntem, fiind lipsiți de obiectivul care ne formează întreaga viață, îl implorăm pe Dumnezeu să-i determine pe muritori să simtă o parte minimă a durerilor noastre, privându-i de ceea ce este necesar pentru menținerea vieții trupești, ca ei să poată învăța în mod independent cât de dureros este să fii lipsit de ceea ce este absolut necesar”.
După aceea, Domnul m-a dus în altă parte, iar eu, simțind compasiune pentru acele suflete, am spus: „Cum! O, bunul meu Isus, Ți-ai întors fața de la acele suflete binecuvântate care tânjeau după Tine, în timp ce ar fi fost suficient doar să Te arăți și să eliberezi acele suflete de dureri și să devină fericite? Și El: „Ah, fiica Mea, dacă M-aș fi arătat lor, ei nu ar fi fost în măsură să reziste prezenței Mele, deoarece nu sunt curățați complet și în loc să vină în brațele Mele, s-ar fi retras derutați și Eu n-aș fi făcut altceva decât să măresc martiriul Meu și pe al lor. De aceea am făcut așa”.
1 Corinteni 3,1-4:Iar eu, fraţilor, n-am putut să vă vorbesc ca unor [oameni] spirituali, ci ca unor [oameni] de carne, ca unor copilaşi în Cristos. V-am dat să beţi lapte, nu mâncare [solidă], pentru că încă nu [o] puteaţi [primi], ba nici acum nu puteţi, pentru că sunteţi încă [oameni] de carne. Într-adevăr, când între voi există invidie şi ceartă, nu sunteţi oare [oameni] de carne şi nu umblaţi în felul oamenilor? Când unul spune: „Eu sunt al lui Paul”, iar altul: „Eu al lui Apólo”, nu sunteţi voi oameni?
Evrei 5,11-14:În această privinţă, am avea multe de spus şi greu de exprimat, întrucât aţi devenit nepăsători la cele auzite. Într-adevăr, voi, care de atâta timp trebuia să fiţi învăţători, aveţi din nou nevoie ca cineva să vă înveţe principiile de la început ale cuvântului lui Dumnezeu şi aţi ajuns să aveţi nevoie de lapte, şi nu de mâncare solidă. Cine se hrăneşte cu lapte nu este deprins cu învăţătura dreptăţii, pentru că este un copil. Dar mâncarea solidă este a celor desăvârşiţi, care, prin deprindere, au simţurile obişnuite să deosebească binele de rău.
Isaia 55,1:Voi, toţi cei însetaţi, veniţi la apă, chiar şi cel care nu are argint! Veniţi, cumpăraţi şi mâncaţi! Veniţi şi cumpăraţi vin şi lapte, dar fără argint şi fără plată!
Leviticus 20,22-24:Să ţineţi toate legile mele şi toate poruncile mele şi să le împliniţi ca să nu vă verse din gura ei ţara în care vă duc ca să locuiţi în ea! Să nu umblaţi după obiceiurile poporului păgân pe care îl alung dinaintea voastră! Căci ei au făcut toate aceste lucruri şi m-am dezgustat de ei şi v-am spus: ‹Voi veţi moşteni ţara lor şi eu v-o voi da ca să o moşteniţi: este o ţară în care curge lapte şi miere›.
1 Petru 2,1-4:Aşadar, îndepărtând toată răutatea şi orice înşelăciune, ipocrizie, invidie şi orice vorbire de rău, ca nişte copii de curând născuţi, să doriţi laptele spiritual, curat, ca să creşteţi prin el spre mântuire dacă într-adevăr aţi gustat cât de bun este Domnul. Apropiaţi-vă de el, piatra cea vie, aruncată de oameni, dar aleasă şi preţuită de Dumnezeu. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru, care v-am pus deoparte dintre popoare.
În această dimineață, venind adorabilul meu Isus, mi-a arătat atributele Sale și mi-a spus: „Fiica Mea, toate atributele Mele sunt în continuă activitate[1] pentru oameni și toate solicită tributul lor”.
Apoi a adăugat: „La fel cum dreptatea dorește mulțumire pentru ceea ce este incorect, tot așa iubirea Mea vrea să-și exprime și ea iubirea la rândul ei, ca să fie iubită. Tu, așază-te în această dreptate și roagă-te, repară și, când primești câte o lovitură, să o înduri cu răbdare; apoi vino în iubirea Mea și dă-Mi acea revărsare de iubire, altfel aș rămâne înșelat în iubire, ca de data aceasta, încât simt o mare nevoie să-Mi exprim iubirea sufocată, și dacă nu Mi s-ar da ocazia să o fac, M-aș stinge și aș ceda”.
În timp ce spunea aceasta, a început să mă sărute, să mă mângâie și să-mi facă atâtea complimente de iubire, încât nu cunosc cuvinte ca să le pot manifesta, și voia ca eu să-L preschimb [în iubire], spunându-mi: „Așa cum Eu simt nevoia să Mă destăinui ție în iubire, la fel tu simți nevoia să te destăinui Mie, e adevărat?”
Deci, după ce ne-am manifestat iubirea în mod reciproc, a dispărut.
[1] Luisa spune: „atitudine”, voind să spună din când în când „act”, „activitate”, „comportament”, etc…
Cântarea Cântărilor 1,1-4
1 Cântarea Cântărilor, care este a lui Solomón.2 Să mă sărute cu sărutările gurii lui! Căci dezmierdările tale sunt mai bune decât vinul,3 miresmele tale sunt plăcute pentru miros, mireasmă revărsată, numele tău: de aceea te iubesc tinerele.4 Trage-mă după tine şi să fugim! Să mă ducă regele în camerele sale! Ne vom bucura şi ne vom veseli cu tine, ne vom aminti de dezmierdările tale mai mult decât de vin! Pe bună dreptate ele te iubesc!
Sfântul Bernard de Clairvaux în comentariul său despre cartea Cântarea Cântărilor din Biblbie ne vorbește despre trei etape ale progresului sufletului sub figura celor trei săruturi. Aceste sărutări au fost date la picioare, la mână și la gură, în ordinea aceea. Primul este semnul unei veritabile convertiri a vieții, al doilea este acordat celor care progresează, al treilea este experiența doar a câtorva dintre cei mai perfecți. Cartea Scripturii pe care ne-am angajat să o expunem începe cu acest ultim sărut, dar le-am adăugat pe celelalte două în speranța că veți obține o mai bună înțelegere a ultimului.
Sufletul se simte atât de atras de Dumnezeu încât exprima atracție cu termenii folosiți de cei îndrăgostiți. Cea mai înaltă uniune a sufletului cu Dumnezeu este exprimată în Căsătoria mistică. exemplu de acești sfinți: Sfânta Catherine of Siena, Sfânta Catherine of Alexandria, Sfânta Mary Magdalene de’ Pazzi, Sfânta Teresa of Avila, Sfânta Veronica Giuliani, Sfânta Rosa of Lima și bineînțeles Slujitoarea lui Dumnezeu Luisa Piccarreta care a ajuns la unul din cele mai înalte nivele spirituale cu 3 căsătorii mistice.
În timp ce adorabilul meu Isus continua să vină, îmi părea că îl văd suferind atât de mult, încât era de compătimit și aruncându-se în brațele mele, mi-a spus: „Fiica Mea, înfrânge furia dreptății Mele, altfel…!” În acest timp, îmi părea că văd dreptatea divină înarmată cu săbii, cu săgeți de foc, și în același timp provoca teroare cu puterea cu care acționa. Așadar, am spus complet înspăimântată: „Cum pot să-ți înfrâng furia, dacă Te văd atât de puternic, încât poți distruge cerul și pământul într-o singură clipă?”
Și El: „Și totuși, un suflet care suferă, o rugăciune foarte smerită, Mă determină să-Mi pierd toată puterea și devin atât de slab, încât las acel suflet să Mă lege cum vrea și cum îi place lui”.
Și eu: „Ah, Doamne, sub ce înfățișare urâtă se arată dreptatea! Iar Isus a adăugat: „Nu este urâtă. Dacă o vezi atât de înarmată, a devenit astfel datorită oamenilor, dar în sine este bună și sfântă, ca și celelalte atribute ale Mele, pentru că în Mine nu poate exista nici măcar umbra răului; este adevărat că înfățișarea o arată aspră, înțepătoare, amară, dar fructele sunt dulci și gustoase”.
După ce am primit Împărtășania, în această dimineață i-am auzit vocea binecuvântatului Isus care spunea: „Fiica Mea, în această dimineață simt mare nevoie să fiu alinat. Oh, ia-Mi puțin durerile asupra ta și lasă-Mă să Mă odihnesc în inima ta”. Și eu: „Da, Binele meu, fă-mă să simt durerile Tale și, în timp ce sufăr în locul Tău, vei avea tot confortul să Te poți alina și să ai o dulce odihnă; doar Te rog să mai întârzii puțin până când sunt singură, ca nimeni să nu mă poată vedea suferind, deoarece pare că este încă prezent Confesorul”. Și El: „Ce contează că părintele este prezent? Nu ar fi mai bine ca în loc să am una care să Mă aline, să am două [persoane], adică, tu în suferință, și cel care coopereză cu Mine, chiar cu intenția Mea?”
În acest timp l-am văzut pe Confesor, care avea intenția să fiu răstignită, iar Domnul, imediat, fără nici cea mai mică întârziere, mi-a împărtășit durerile crucii. Deci, după ce am fost o vreme în acele suferințe, Confesorul m-a chemat la ascultare, Isus s-a retras și eu încercam să mă supun celui care îmi poruncea. Când, dulcele meu Isus a venit din nou, în acea clipă voia să mă supună pentru a doua oară durerilor răstignirii, părintele nu voia; deci, când eram de acord cu Isus, adică să sufăr, Isus venea; dar când Confesorul vedea că încep să sufăr, oprea suferința cu ascultarea și Isus se retrăgea. Sufeream o mare durere când îl vedeam retrăgându-se, dar făceam cât de mult puteam ca să ascult și, uneori, pentru că îl vedeam și pe Confesor prezent, îi lăsam pe ei să decidă, așteptând să văd cine trebuia să câștige: ascultarea sau Domnul nostru. Ah, îmi părea că văd ascultarea și pe Isus luptându-se, amândoi puternici, capabili să înfrunte o luptă.
După ce s-au luptat bine-bine, pentru a vedea cine câștigă, a venit Regina Mamă și apropiindu-se de părinte, i-a spus: „Fiul meu, în această dimineață lasă-L să acționeze (fiindcă vrea El însuși să sufere), altfel nu veți fi cruțați nici măcar în parte de pedepse”.
În acel moment părintele s-ar fi distras de la susținerea luptei, iar Isus m-a supus victorios din nou durerilor, dar cu atâta vehemență și spasme amare, încât eu însămi nu știu cum am rămas în viață. Când credeam că o să mor, ascultarea m-a chemat din nou și pentru puțin [timp] m-am regăsit în mine, iar binecuvântatul Isus s-a retras; dar s-a întors tot nemulțumit și voia să repete a treia oară, dar ascultarea, înarmându-se cu putere, de data aceasta a devenit câștigătoare, pierzând iubitul meu Isus. Cu toate acestea, din când în când El căuta să câștige El din nou, încât nu-mi dădea odihnă, și a trebuit să spun: „Așadar, Domnul Meu, stai puțin liniștit și lasă-mă în pace; nu vezi că ascultarea a luat armele și nu vrea să-ți cedeze? De aceea, ai răbdare și, dacă vrei să repeți a treia oară, promite-mi că mă faci să mor”. Și Isus: „Da, vino”.
I-am spus Părintelui [de ceea ce voia Isus], dar chiar și așa, ascultarea a devenit nemiloasă, în ciuda faptului că dulcele meu Bine mă chema spunându-mi: „Luisa, vino”.
Am spus că [Isus] mă chema, dar [ascultarea] mi-a răspuns cu un „nu” categoric. Ce ascultare frumoasă este aceasta! Din moment ce vrea să facă pe doamna în toate și, mai presus de toate vrea să profite de ceva care nu îi aparține, care este moartea. Și apoi, este un lucru frumos să expui o sărmană nefericită la pericolele morții, să o faci să atingă cu mâna refugiul fericirii eterne și apoi, pentru a arăta că știe să facă pe doamna în toate, prin forța pe care o posedă, o reține și o face să stea în temnița mizerabilă a trupului; iar dacă se întreabă de ce se întâmplă toate acestea, mai întâi nu îți răspunde, iar apoi, în limbajul ei „mut” [tăcut], îți transmite: „De ce? Pentru că sunt o Doamnă și am stăpânire peste toate”. Pare că, dacă se vrea să stea în pace cu această binecuvântată ascultare, este nevoie de o răbdare nu numai de sfânt, ci de cea a Domnului nostru, altfel creatura va fi mereu în opoziție cu ascultarea, pentru că este vorba de dorința ascultării să stăpânească voința umană.
Așadar, văzând că nu putea să câștige nimic, binecuvântatul Domn s-a liniștit în fața ascultării și m-a lăsat în pace, a atenuat durerile pe care le-am suferit, și mi-a spus: „Preaiubita Mea, în durerile pe care le-ai suferit, am dorit să simți furia dreptății Mele, revărsând-o puțin peste tine. Dacă ai putea să vezi cu claritate momentul în care oamenii au determinat Dreptatea [să se înfurie] și cum s-a înarmat furia dreptății Mele împotriva lor, ai tremura ca o vargă și nu ai face altceva decât să Mă rogi ca durerile să cadă peste tine ca ploaia”.
Părea că mă susține în suferințele mele și pentru a mă înveseli mi-a spus: „Eu Mă simt mai bine, dar tu?” Și eu: „Ah, Doamne, cine îți poate spune ce simt! Pare că eram zdrobită în interiorul unei mașini. Simt o epuizare de forțe atât de puternică, încât, dacă Tu nu-mi insufli forță, nu-mi pot reveni”.
Și El: „Iubita Mea, este necesar ca măcar din când în când să simți intens durerile. Mai întâi pentru tine, pentru că oricât de bun ar fi un fier, dacă se lasă mult timp fără să fie pus pe foc, acesta, cu timpul, va rugini puțin. Apoi în ce Mă privește, dacă nu M-aș mai sprijini pe tine multă vreme, furia Mea s-ar aprinde, încât nu aș avea nicio grijă și nici nu aș folosi nicio moderație, iar dacă tu nu Mi-ai lua durerile asupra ta, cum aș putea să-mi păstrez cuvântul față de tine, pentru a scuti o parte din lume de pedepse?”
După aceasta, a venit Confesorul să mă cheme la ascultare și așa am revenit în mine.
După ce am petrecut o zi din cauza lipsei [lui Isus] și cu puține suferințe, eram convinsă că Domnul nu mai voia să mă țină în această stare; dar ascultarea, chiar și în această [stare], nu vrea să renunțe și dorește ca eu să rămân în continuare [să sufăr], chiar dacă ar trebui să crăp și să mor. Binecuvântat să fie întotdeauna Domnul și să fie făcută în toate, sfânta și iubitoarea Sa Vrere.
Așadar, în această dimineață, când a venit binecuvântatul Isus, s-a arătat în stare de compasiune: părea că ar suferi în membrele Sale și că trupul îi era împărțit în atât de multe bucăți, încât erau imposibil de numărat; și cu o voce jalnică spunea: „Fiica Mea, ce simt, ce simt! Sunt dureri de nedescris și de neînțeles pentru natura umană; ele [bucățile de carne] reprezintă carnea sfâșiată a copiilor Mei, iar durerea pe care o simt este atât de mare, încât propria Mea carne Îmi este sfâșiată”.
Și în timp ce spunea acestea, gemea de durere. Mă simțeam emoționată să-L văd în această stare și am făcut tot ce am putut ca să-L compătimesc și să-L implor să-mi împărtășească durerile Sale. El m-a mulțumit parțial și abia am reușit să-i spun: „Ah, Doamne, nu ți-am spus eu, să nu începi pedepsele, fiindcă ceea ce îmi pare rău cel mai mult este că vei fi lovit în propriile Tale membre? Ah, de data asta nu a existat nicio cale sau rugăciune care să Te liniștească”.
Dar Isus nu a ținut cont de cuvintele mele. Părea că avea ceva serios în Inimă care îl atrăgea în altă parte și într-o clipă m-a purtat cu duhul în locuri unde avea loc vărsare de sânge. Oh, câte imagini dureroase s-au văzut în lume, câte trupuri umane chinuite, făcute bucăți, călcate în picioare, precum este călcat pământul, și lăsate neîngropate; câte nenorociri, câte mizerii și ce era mai mult de atât, că altele mai teribile vor trebui să vină! Binecuvântatul Domn s-a uitat și, profund mișcat, a început să plângă foarte amar. Eu, neputând rezista, am plâns împreună pentru starea tristă a lumii, încât lacrimile mele se amestecau cu cele ale lui Isus.
După ce am plâns destul de mult, am admirat o altă trăsătură a bunătății Domnului nostru și anume, pentru a mă face să încetez din plâns, și-a întors fața de la mine, și-a șters lacrimile în ascuns și apoi, întorcându-se din nou spre mine, m-a privit cu o față luminoasă, spunând: „Draga Mea, nu plânge, suficient, suficient, ceea ce vezi servește la „Iustificare iustitiam meam” [„justificarea dreptății”].
Și eu spun: „Ah, Doamne, bine că starea mea nu mai este Voința Ta. La ce folosește starea mea de victimă, dacă nu îmi este dat să cruț scumpele Tale membre sau să apăr lumea de atâtea pedepse?”
Și El: „Nu este așa cum spui tu; chiar și Eu am fost victimă și atunci nu Mi-a fost dat să scutesc lumea de toate pedepsele. I-am deschis Cerul, am dezlegat-o de păcat, da, am purtat durerile ei asupra Mea, dar este drept ca omul să primească asupra lui o parte din acele pedepse pe care el însuși le atrage prin păcat. Și dacă nu ar fi [sufletele] victime, ar merita nu numai o simplă pedeapsă sau distrugerea trupului, dar, chiar și pierderea sufletului. Și iată necesitatea victimelor, încât oricine vrea să le folosească – din moment ce omul este întotdeauna liber în voința lui – să poată găsi salvarea sentinței lui și refugiul mântuirii lui”.
Și eu: „Ah, Doamne, cât aș vrea să vin mai înainte ca aceste pedepse să fie trimise”. Și El: „Dacă lumea ar ajunge la atâta nelegiuire încât să nu merite nicio victimă, cu siguranță te voi lua”. Când am auzit acest lucru, am spus: „Doamne, nu permite să rămân aici pentru a asista la astfel de scene dureroase”. Și Isus a adăugat aproape reproșându-mi: „În loc să Mă implori să salvez [lumea], tu spui că vrei să vii. Dacă i-aș duce pe toți ai Mei, ce s-ar întâmpla cu săraca lume? Bineînțeles că nu aș mai avea nimic de făcut și nu aș mai avea nicio grijă”.
După aceea m-am rugat pentru diferite persoane, El a dispărut și eu am revenit în mine.
1 Corinteni 12,12-31:Trupul mistic al lui Cristos
Aşa cum trupul este unul şi are multe membre, iar toate membrele trupului, deşi sunt multe, formează un singur trup, tot la fel şi Cristos. 13 Căci noi toţi am fost botezaţi într-un singur Duh spre a fi un [singur] trup, fie iudei, fie greci, fie sclavi, fie liberi, şi toţi am fost adăpaţi într-un singur Duh. 14Trupul nu este un singur mădular, ci mai multe. 15 Dacă piciorul ar spune: „Pentru că nu sunt mână, nu sunt din trup”, oare pentru aceasta nu este din trup? 16 Şi dacă urechea ar spune: „Pentru că nu sunt ochi, nu sunt din trup”, oare pentru aceasta nu este din trup? 17 Dacă tot trupul ar fi ochi, unde ar fi auzul? Şi dacă totul ar fi auz, unde ar fi mirosul? 18
Acum însă Dumnezeu a pus membre în trup, pe fiecare dintre ele, aşa cum a voit. 19 Deci, dacă toate ar fi un singur membru, unde ar fi trupul? 20 Însă acum, deşi sunt multe membre, există un singur trup. 21 Ochiul nu poate să spună mâinii: „Nu am nevoie de tine”, şi nici capul [nu poate să spună] picioarelor: „Nu am nevoie de voi”. 22 Ba, cu mult mai mult, membrele trupului, care par mai slabe, sunt mai necesare 23 şi pe cele care par a fi fără cinste le îmbrăcăm cu mai multă cinste şi cele ale noastre de care ne ruşinăm sunt tratate cu mai multă cuviinţă; 24 pe când cele cuviincioase ale noastre nu au nevoie. Dar Dumnezeu a alcătuit astfel trupul încât dă cinste mai mare celor care duc lipsă de ea, 25 ca să nu fie dezbinare în trup, ci membrele să se îngrijească la fel unele de altele.
26 Dacă suferă un membru, toate membrele suferă împreună cu el, iar dacă este cinstit un membru, toate se bucură cu el. 27Voi sunteţi trupul lui Cristos şi membru fiecare în parte. 28 Şi cei pe care Dumnezeu i-a pus în Biserică sunt: mai întâi apostolii, în al doilea rând profeţii, în al treilea rând învăţătorii, apoi cei care au puterea [minunilor], apoi carisma vindecărilor, a ajutorării, a conducerii, a limbilor diferite. 29 Oare sunt toţi apostoli? Oare toţi sunt profeţi? Oare toţi învăţători? Oare au toţi puterea minunilor? 30 Oare au toţi carisma vindecărilor? Oare toţi vorbesc în limbi? Oare toţi interpretează? 31 Voi însă fiţi zeloşi faţă de darurile cele mai bune.
Temându-mă că starea mea nu mai era Voința lui Dumnezeu, când a venit binecuvântatul Isus, am spus: „Cât mă tem că starea mea nu mai este Voința Ta, pentru că văd că îmi lipsesc cele două lucruri principale care mă țineau legată, adică, suferința și lipsa prezenței Tale”.
Și El: „Fiica Mea, asta nu înseamnă că nu vreau să te mai țin în această stare [de victimă], dar motivul este că, din moment ce vreau să pedepsesc lumea, nu vin, și de aceea îți lipsește suferința”.
Și eu: „La ce bun să rămân în această stare?”
Și El: „Atât starea ta de victimă cât și așteptarea constantă pentru Mine, Îmi frâng deja brațele, pentru că, deși tu nu Mă vezi, în schimb Eu te văd foarte bine și îți număr toate suspinele, durerile tale, dorințele tale de a Mă avea, iar această intenție a ta de a sta cu totul în Mine este întotdeauna un act de reparare pentru mulți, care nu se gândesc la Mine, nici nu Mă doresc, ba chiar Mă disprețuiesc și sunt cu toții interesați de lucrurile pământești, înnoroiați în duhoarea viciilor. Așadar, starea ta, fiind complet opusă acelora, vine întotdeauna să înfrângă dreptatea, atât de mult, încât tu fiind în această stare Mie îmi este imposibil să încep războaiele sângeroase în Italia”.
Și eu: „Ah, Doamne, a fi în această stare fără suferință este aproape imposibil pentru mine, mă simt fără putere, pentru că puterea de a rămâne în această stare îmi vine din suferințe. Prin urmare, lipsindu-mi acestea, când Tu nu vei veni, voi încerca să ies pentru câteva zile; Îți spun dinainte, ca să nu Te superi”.
Și El: „Ah, da, da, vei ieși din această stare când voi începe masacrele în Italia; atunci ți le voi suspenda complet”.
În timp ce spunea acest lucru, mi-a arătat cele mai aprige războaie care se vor întâmpla atât în rândul laicilor, cât și împotriva Bisericii; sângele inunda țările, ca și cum ar fi fost o ploaie neîntreruptă. Sărmana mea inimă se zdrobea din cauza durerii, văzând acest lucru și, amintindu-mi de satul meu, am spus: „Ah, Doamne, când spui că mă vei suspenda complet, îmi dai de înțeles că nici măcar de săracul Corato nu vei avea compasiune, nici pe el nu îl vei cruța?” Și El: „Dacă păcatele ajung la un anumit număr, în modul în care să nu merite să aibă suflete victime, iar cei care te țin victimă nu sunt interesați, Eu nu voi avea nicio grijă, de Corato”.
Spunând acestea, a dispărut și am rămas complet deprimată și îndurerată.
