După ce am petrecut zile de lipsuri, nu numai, dar și de tulburări, în această dimineață, aflându-mă mai îngrijorată de starea mea mizerabilă, adorabilul Isus, când a venit, mi-a spus: „Tu, fiind neliniștită, mi-ai tulburat odihna Mea dulce. Ah, da, nu Mă mai lași să Mă odihnesc”.
Cine poate spune cât de mortificată am fost auzind că nu l-am lăsat pe Isus Cristos să se odihnească? Cu toate acestea, pentru câteva ore m-am liniștit, dar apoi am fost mai neliniștită decât înainte, încât, eu însămi nu știu de data aceasta unde voi sfârși.
După cele două cuvinte pe care le-a spus Isus, m-am trezit în afara mea și, privind pe bolta cerurilor, am văzut trei sori: unul părea că se așeza în orient, celălalt în occident, al treilea la jumătatea zilei. Era atât de mare splendoarea razelor pe care le răspândeau, încât se uneau între ele, formându-se unul singur. Îmi părea că văd misterulPreasfintei Treimi și pe creatură formată cu cele trei puteri, după imaginea Sa. De asemenea, înțelegeam că pentru cei care erau în acea lumină, memoria rămânea transformată în Tatăl, intelectul în Fiul, voința în Duhul Sfânt. Câte lucruri înțelegeam! Dar nu știu cum să le exprim.
După ce am trecut prin zile amare de privațiuni și reproșuri ale binecuvântatului Isus pentru nerecunoștințele și rezistențele mele față de Vrerea Sa și față de harurile Sale, în această dimineață, venind, mi-a spus:
„Fiica Mea, pașaportul, pentru a intra în beatitudinea pe care sufletul o poate poseda pe acest pământ, trebuie să fie semnat cu trei semnături, iar acestea sunt resemnarea, umilința și ascultarea. Resemnarea perfectă față de Vrerea Mea este ceara care topește vrerile noastre și formează doar una, este zahăr și miere; dar cu puțină opunere față de Vrerea Mea, ceara o face să se dezintegreze, zahărul devine amar și mierea se transformă în otravă.
Deci, nu este suficient să fii resemnat, dar sufletul trebuie să fie convins că binele cel mai mare pentru sine și modul cel mai bun de a Mă slăvi este acela de a face mereu Voința Mea. Iată nevoia semnăturii umilinței, deoarece umilința produce această cunoaștere. Dar cine înnobilează aceste două virtuți? Cine le întărește, cine le face perseverente, cine le înlănțuie împreună, ca să nu se poată despărți, cine le încununează?
Ascultarea. Ah, da, ascultarea, prin distrugerea vrerii proprii și tot ce este material, spiritualizează totul și ca o coroană o înconjoară; deci, resemnarea și smerenia fără ascultare vor fi supuse instabilității, dar cu ascultarea vor fi stabile și fixe și iată stricta necesitate a semnăturii ascultării, pentru a face ca acest pașaport să poată circula pentru a intra în împărăția fericirii spirituale, unde sufletul doar aici se poate bucura.
Fără aceste trei semnături, pașaportul nu va avea valoare, sufletul va fi întotdeauna respins din împărăția fericirii și va fi obligat să rămână în regatul neliniștilor, temerilor și pericolelor; spre nenorocirea lui va avea ca dumnezeu propriul ego și acest ego va fi curtat de mândrie și răzvrătire”.
După aceea, m-a purtat cu duhul într-o grădină, care părea să fie grădina Bisericii, unde am văzut că cinci sau șase persoane erau induse în eroare, preoții și laicii, care unindu-se cu dușmanii Bisericii, complotau o revoluție. Cât de dureros era să-L văd pe binecuvântatul Isus plângând de starea tristă a acestor oameni! Apoi m-am uitat în aer și vedeam un nor de apă, plin cu bucăți mari de gheață, care cădea pe pământ. O, cât de mare dezastru provocau asupra culturilor și asupra umanității! Dar sper că vrea să se calmeze. Prin urmare am revenit în mine și mai tristă.
În această dimineață, după ce am pierdut speranța că binecuvântatul Isus ar veni, dintr-o dată a venit, mi-a reînnoit durerile răstignirii și mi-a spus: „A sosit timpul, se apropie sfârșitul, dar ora este incertă”. Și eu, indiferentă la semnificația cuvintelor pe care le spunea, am rămas în îndoială dacă ar trebui să le atribui răstignirii complete sau pedepselor și i-am spus: „Doamne, cât de mult mă tem că starea mea nu este Voința lui Dumnezeu!”
Și El: „Semnul cel mai sigur de a ști dacă o stare este Voința Mea este când cineva simte puterea de a susține acea stare”.
Și eu: „Dacă ar fi Voința Ta, această schimbare nu s-ar întâmpla, căci Tu nu vii ca înainte”.
Și El: „Atunci când o persoană devine familiară, în acea familie nu se mai folosesc atât de mult acele ceremonii, acele atitudini care erau folosite înainte, ca atunci când era o străină. La fel fac și Eu. Dar acesta nu reprezintă un semn că nu este voința acelei familii de a o păstra cu sine și nici că nu o iubesc mai mult decât înainte. De aceea fii liniștită, lasă totul în grija Mea și nu-ți mai chinui creierul și nici nu-ți tulbura pacea inimii; la timpul potrivit vei cunoaște lucrarea Mea”.
Matei 24,3-14:Pe când şedea pe Muntele Măslinilor, au venit la el discipolii şi i‑au zis aparte: „Spune-ne! Când se vor întâmpla toate acestea şi care este semnul venirii tale şi al sfârşitului lumii?”.
4 Isus, răspunzând, le-a zis: „Vedeţi să nu vă înşele cineva!
5 Căci mulţi vor veni în numele meu spunând: «Eu sunt Cristosul» şi-i vor înşela pe mulţi.
6 Atunci aveţi să auziţi vorbindu-se despre războaie şi zvonuri de războaie. Nu vă înspăimântaţi, căci trebuie să fie toate, dar nu este încă sfârşitul!
7 Se va ridica un neam împotriva altui neam şi o împărăţie împotriva altei împărăţii şi vor fi foamete şi cutremure în diferite locuri.
8 Dar toate acestea sunt [doar] începutul durerilor.
9 Atunci vă vor da la tortură şi vă vor ucide; veţi fi urâţi de toate neamurile din cauza numelui meu.
10 Atunci mulţi se vor scandaliza, se vor trăda unii pe alţii şi se vor urî între ei.
11 Mulţi profeţi falşi se vor ridica şi vor înşela pe mulţi.
12 Din cauza înmulţirii fărădelegii, dragostea multora se va răci.
13Însă cine va rămâne statornic până la sfârşit, acela va fi mântuit.
14 Şi această evanghelie a împărăţiei va fi predicată în toată lumea, ca mărturie pentru toate neamurile. Atunci va veni sfârşitul.
Luca 21,25: Şi vor fi semne în soare, în lună şi în stele, iar pe pământ popoarele vor fi îngrozite, năucite de vuietul mării şi al valurilor.
Continuă aproape în același mod. În această dimineață, după ce mi-a reînnoit durerile răstignirii, [Isus] mi-a spus: „Mortificarea trebuie să fie respirația sufletului. Așa cum trupul trebuie să respire fie aerul bun, fie urât mirositor care se respiră, în acest fel rămâne infectat sau purificat, și așa cum prin respirație se știe dacă interiorul omului este sănătos sau bolnav și dacă toate părțile vitale [ale omului] sunt în concordanță, tot așa sufletul, dacă respiră aerul mortificării, totul va fi purificat în el, toate simțurile lui vor suna cu același sunet concordant, interiorul lui va răspândi o respirație balsamică, sănătoasă și fortificantă. Și dacă nu respiră aerul mortificării, totul va fi discordant în suflet, va răspândi o respirație urât mirositoare și dezgustătoare; în timp ce îmblânzește un viciu, altul se dezlănțuie. Pe scurt, viața lui nu va fi altceva decât un joc copilăresc”.
Îmi părea că vedeam mortificarea ca pe un instrument muzical, încât corzile, dacă sunt toate bune și puternice, produc un sunet armonios și plăcut. În cazul în care corzile nu sunt bune, fie trebuie să se repare, fie să se acordeze, așadar, tot timpul îl petreci pentru a repara, dar niciodată pentru a cânta; cel mult va putea cânta cu un sunet discordant și neplăcut, prin urmare, nu se va face niciodată nimic bun.
În această dimineață, după ce am luat Împărtășania, L-am văzut pe adorabilul meu Isus, dar cu înfățișarea total schimbată. Îmi părea serios, cu totul reținut, pregătit să-mi reproșeze. Ce schimbare sfâșietoare! Biata mea inimă, în loc să fie alinată, o simțeam mai deprimată, mai străpunsă în prezența atât de neobișnuită a lui Isus. Cu toate acestea, simțeam mare nevoie de alinarea durerilor suferite în ultimele zile din cauza privării de El, pe care credeam că le trăiesc, dar în agonie și în continuă vehemență.
Dar binecuvântatul Isus, voind să-mi reproșeze că eu caut alinare în prezența Sa, în timp ce nu trebuia să caut altceva decât să sufăr, mi-a spus: „Așa cum varul, are virtutea de a consuma obiectele care sunt puse în el, tot așa și mortificarea are virtutea consumării tuturor imperfecțiunilor și defectelor care se găsesc în suflet, și ajunge atât de departe încât spiritualizează și trupul, se așează în jurul lui și sigilează toate virtuțile ca într-o circumferință. Atâta timp cât mortificarea nu îți mistuie bine de tot sufletul și trupul, până la a-l anula, nu voi putea sigila perfect în tine pecetluirea răstignirii Mele”.
După aceea, nu știu bine să spun cine ar fi fost, dar îmi părea că ar fi fost un înger, care mi-a străpuns mâinile și picioarele, iar Isus, cu o lance care a ieșit din inima Sa, mi-a străpuns-o pe a mea cu dureri extreme și a dispărut, lăsându-mă și mai îndurerată decât înainte. Oh, cât de bine înțelegeam nevoia de mortificare, inseparabila mea prietenă, deci în mine nu exista nici măcar umbra prieteniei cu mortificarea! Ah, Doamne, înlănțuiește-mă Tu cu această indisolubilă prietenie a acestei bune prietene, pentru că nu știu să mă arăt decât neșlefuită, iar aceea, nevăzându-se pe sine întâmpinată de mine în mod plăcut, îmi acordă respect, mă cruță mereu, temându-se că o să-i întorc complet spatele și astfel nu va realiza niciodată lucrarea ei frumoasă și maiestuoasă, pentru că, din moment ce suntem puțin îndepărtate, mâinile ei miraculoase ajung până la mine, ca să pot lucra cu mine însămi și să mă prezint Ție ca o lucrare demnă de mâinile ei sfinte [este vorba de mortificare].
Persista aceeași stare. În această dimineață, Isus m-a purtat cu duhul. După mult timp pare că L-am văzut clar, dar m-am văzut atât de rea încât nu am îndrăznit să spun niciun cuvânt. Ne-am privit, dar în tăcere. În acele priviri reciproce înțelegeam că bunul meu Isus era plin de amărăciune, dar nu am îndrăznit să spun „toarn-o în mine”. El însuși s-a apropiat de mine și a început să o toarne, iar eu, neputând să o conțin, așa cum am primit-o, am turnat-o pe pământ.
El mi-a spus: „Ce faci? Nu mai vrei să participi la amărăciunile Mele? Nu vrei să-mi mai dai alinare în durerile Mele?” Și eu: „Doamne, nu este voia mea, eu însămi nu știu ce mi s-a întâmplat; mă simt atât de plină, încât nu am unde să le conțin. Doar o minune de-a Ta îmi poate lărgi mai mult interiorul și așa voi putea primi amărăciunile Tale”.
Apoi Isus m-a pecetluit cu un mare semn al crucii și a turnat din nou. Astfel, pare că am putut să le conțin și apoi a adăugat: „Fiica Mea, mortificarea este ca focul, care atrofiază toate stările de spirit; astfel, mortificarea atrofiază toate stările rele care se află în suflet și îl inundă cu o dispoziție sfințitoare, ca să facă să germineze cele mai frumoase virtuți”.
El a continuat să se arate ca umbră și fulger. În timp ce mă aflam într-o mare de amărăciune din cauza absenței Sale, într-o clipă s-a arătat spunându-mi:
„Caritatea trebuie să fie ca o mantie care trebuie să acopere toate acțiunile tale, căci totul trebuie să strălucească de o caritate perfectă. Ce înseamnă acea părere de rău atunci când nu suferi? Caritatea ta nu este perfectă, dacă nu renunți la voința ta, chiar dacă suferi sau nu din iubire pentru Mine” și, dorind să atingă un punct prea delicat pentru mine și pe care El însuși mi l-a insuflat, a dispărut, lăsându-mă mai mâhnită decât înainte.
Așadar, după ce am vărsat lacrimi amare pentru starea mea mizerabilă și pentru absența adorabilului meu Isus, s-a reîntors și mi-a spus: „Cu sufletele drepte Mă comport cu dreptate, deoarece îi recompensez dublu pentru dreptatea lor, favorizându-le cu cele mai mari haruri și vorbindu-le prin cuvinte drepte și [pline] de sfințenie”.
Dar eu mă simțeam foarte confuză și rea, încât nu am îndrăznit să spun niciun singur cuvânt, dar am continuat să vărs lacrimi din cauza mizeriei mele. Iar Isus, vrând să-mi insufle încredere, mi-a pus mâna sub capul meu pentru a-l ridica, pentru că nu mi-l țineam, și a adăugat: „Nu te teme, eu sunt scutul celor necăjiți”. Și a dispărut.
