El a continuat să se arate ca umbră și fulger. În timp ce mă aflam într-o mare de amărăciune din cauza absenței Sale, într-o clipă s-a arătat spunându-mi:

„Caritatea trebuie să fie ca o mantie care trebuie să acopere toate acțiunile tale, căci totul trebuie să strălucească de o caritate perfectă. Ce înseamnă acea părere de rău atunci când nu suferi? Caritatea ta nu este perfectă, dacă nu renunți la voința ta, chiar dacă suferi sau nu din iubire pentru Mine” și, dorind să atingă un punct prea delicat pentru mine și pe care El însuși mi l-a insuflat, a dispărut, lăsându-mă mai mâhnită decât înainte.

            Așadar, după ce am vărsat lacrimi amare pentru starea mea mizerabilă și pentru absența adorabilului meu Isus, s-a reîntors și mi-a spus: „Cu sufletele drepte Mă comport cu dreptate, deoarece îi recompensez dublu pentru dreptatea lor, favorizându-le cu cele mai mari haruri și vorbindu-le prin cuvinte drepte și [pline] de sfințenie”.

            Dar eu mă simțeam foarte confuză și rea, încât nu am îndrăznit să spun niciun singur cuvânt, dar am continuat să vărs lacrimi din cauza mizeriei mele. Iar Isus, vrând să-mi insufle încredere, mi-a pus mâna sub capul meu pentru a-l ridica, pentru că nu mi-l țineam, și a adăugat: „Nu te teme, eu sunt scutul celor necăjiți”. Și a dispărut.