Dumnezeu

V3.111 Sufletele care își trăiesc propria viață interioară nu pot fi tulburate (31 august 1900)

vointadivina3Lasă un comentariu

            Aflându-mă în starea mea obișnuită și văzând că adorabilul meu Isus nu vine, eram complet tristă și puțin îngrijorată din ce cauză nu vine. Apoi, după foarte multă așteptare a venit și văzând că din mâini îi țâșnea sânge, L-am rugat ca din mâna stângă să-și reverse sângele asupra lumii, spre folosul păcătoșilor care erau pe cale să moară și în primejdie de a se pierde și din mâna dreaptă să-și reverse sângele Său peste Purgatoriu. Iar El, ascultându-mă cu bunăvoință, s-a cutremurat și a vărsat sânge peste o parte și peste cealaltă.

După aceea mi-a spus: „Fiica Mea, în sufletele [care trăiesc o viață] interioară nu pot exista tulburări, iar dacă intră [tulburarea] este pentru că ies din ele însele. Procedând astfel, sufletul devine propriul lui călău, pentru că ieșind din sine, se lipește de atâtea lucruri care nu-L privesc și care nu sunt de la Dumnezeu și, uneori și de lucrurile care privesc adevăratul bine al sufletului; deci, întorcându-se în sine și purtând lucruri care îi sunt străine, el se sfâșie de unul singur și, cu aceasta, ajunge să se îmbolnăvească atât pe sine cât și Harul. Prin urmare, să rămâi mereu în tine și vei fi întotdeauna calmă”.

            Cine poate spune cât de clar înțelegeam și cât adevăr găseam în aceste cuvinte ale lui Isus? Ah, Doamne, dacă binevoiești să mă înveți, dă-mi harul să mă folosesc de sfintele Tale învățături, altfel totul va fi pentru osânda mea.

V3.109 Luisa se simte complet plină de ispite și păcate; aceasta servește la o purificare ulterioară. Totul devine benefic pentru cei care Îl iubesc cu adevărat pe Isus (24 august 1900)

vointadivina3Lasă un comentariu

            După ce am petrecut o zi agitată, mă simțeam copleșită de ispite și păcate. O, Dumnezeule, ce durere chinuitoare este să te ofensez! Făceam tot posibilul să rămân în Dumnezeu, să mă resemnez Sfântei Sale Vreri, să-i ofer aceeași stare de neliniște din iubire față de El, să nu ascult de vrăjmaș, arătându-mă cu cea mai mare indiferență, astfel încât eu însămi să nu-l fi îndemnat să mă ispitească mai mult, dar cu toate acestea nu puteam să nu aud șoapta pe care vrăjmașul o stârnea în jurul [meu].

Prin urmare, fiind în starea mea obișnuită, nu îndrăzneam să-L doresc pe iubitul meu Isus, încât mă vedeam foarte urâtă și mizerabilă. Dar El, întotdeauna binevoitor cu această păcătoasă, fără să-i cer, a venit de parcă ar fi vrut să mă compătimească și mi-a spus:

            „Fiica Mea, curaj, nu te teme. Nu știi că anumite ape reci și năvalnice sunt mai puternice pentru purificarea celor mai mici pete, decât însuși focul? Și apoi, totul se transformă în bine pentru cei care Mă iubesc cu adevărat”.

            Spunând acestea, a dispărut, lăsându-mă încurajată, da, dar slăbită, de parcă aș fi suferit de febră.

V3.99 Nerăbdarea Luisei de a-l vedea pe Isus. Masacrele pe care le vede sunt încă nimic în comparație cu ceea ce urmează (19 iulie 1900)

vointadivina3Lasă un comentariu

            În această dimineață, după ce am stat toată noaptea și cea mai mare parte a dimineții în așteptarea adorabilului meu Isus, nu binevoia să vină. Așadar, obosită să-L aștept, încercam să ies din starea mea obișnuită, gândindu-mă că nu mai este Voința lui Dumnezeu. În timp ce încercam să ies, destul de nerăbdătoare, binevoitorul meu Isus s-a mișcat în inima mea, abia arătându-se și privindu-mă în tăcere. Nerăbdătoare cum eram, i-am spus: „Bunul meu Isus, cum de ești atât de crud! Poate fi o cruzime mai mare decât aceasta, să abandonezi un suflet în prada tiraniei nemiloase a iubirii, încât îl face să trăiască într-o agonie continuă? Oh, cât te-ai schimbat din iubit în crud!”

            În timp ce spuneam aceasta, înaintea mea vedeam atât de multe membre mutilate ale oamenilor; de aceea am adăugat: „Ah, Doamne, câtă carne umană mutilată! Câte amărăciuni și dureri! Oare, n-ar fi fost mai puțină cruzime dacă Te-ai fi mulțumit să faci în multe bucăți acest trup al meu, decât să masacrezi aceste membre? Nu ar fi fost mai mic răul să vezi doar pe unul suferind decât atât de multe sărmane popoare?”

            În timp ce spuneam acestea, Isus continua să mă privească fix, de parcă ar fi fost impresionat; nu știu să spun dacă i-a părut rău, și mi-a spus: „Totuși este începutul jocului, încă nu este nimic în comparație cu ceea ce urmează”.

            Spunând acestea, a dispărut din ochii mei, fără să-l mai pot vedea, lăsându-mă într-o mare de amărăciuni.

V3.93 Diferența dintre a trăi pentru Dumnezeu și a trăi în Dumnezeu (continuare) (10 iulie 1900)

vointadivina3Lasă un comentariu

            Aflându-mă în aceeași confuzie, s-a arătat ca un fulger și mi-a dat de înțeles că nu am scris tot ce mi-a spus El cu o zi înainte, adică, sufletul nu trebuie să trăiască numai pentru Dumnezeu, ci în Dumnezeu.

            Așadar, binecuvântatul Isus, mi-a repetat diferența dintre a trăi pentru Dumnezeu și trăirea în Dumnezeu, spunându-mi: „Trăind pentru Dumnezeu, sufletul poate fi supus tulburărilor, amărăciunilor, să fie inconstant, să simtă greutatea viciilor, să se amestece în lucrurile pământești. Dar trăind în Dumnezeu, nu, ci este cu totul diferit, deoarece principalul lucru pentru a face ca o persoană să poată intra să locuiască într-o altă persoană, înseamnă să înlăture tot ce este al ei, adică să se detașeze de orice, să lase propriile vicii, într-un cuvânt, să lase totul pentru a găsi totul în Dumnezeu.

Când, sufletul nu numai că s-a detașat, ci s-a subțiat bine-bine, atunci poate intra prin ușa îngustă a Inimii Mele pentru a trăi în Mine, în felul Meu și din propria Mea viață, întrucât Inima Mea este foarte largă, atât de mult încât nu există nicio limită pentru hotarele ei, totuși ușa este foarte îngustă și doar cei care sunt detașați complet, pot intra în Ea. Și acesta este un motiv, pentru care Eu fiind Preasfânt, nu aș permite niciodată să trăiască în Mine orice ar fi străin de sfințenia Mea. Prin urmare, fiica Mea, încearcă să trăiești în Mine și vei poseda Paradisul anticipat”.

             Cine poate spune cât de mult înțelegeam despre această trăire în Dumnezeu? Dar apoi a dispărut și eu am rămas în aceeași stare a mea.

–––––––––––

Luca 13,24: „Străduiţi-vă să intraţi pe poarta cea strâmtă, căci vă spun, mulţi vor căuta să intre, şi nu vor putea! 

Matei 7,13-14: Intraţi pe poarta strâmtă, pentru că largă este poarta şi lată calea ce duce spre pieire şi mulţi sunt cei care intră pe ea! Dar cât de strâmtă este poarta şi cât de îngustă calea care duce la viaţă! Şi puţini sunt cei care o găsesc.

V3.72 Toată natura invită la odihnă, dar odihna adevărată este tăcerea interioară a tuturor celor, care nu îl cheamă pe Dumnezeu. Omul trebuie să se anihileze pe sine, ca Dumnezeu să-l poată reface. Condiția de a participa la sărbătoarea Cerului (20 mai 1900)

vointadivina3Lasă un comentariu

            Aflându-mă în afara mea, îmi părea că ar fi noapte și vedeam tot universul, întreaga ordine a naturii, cerul înstelat, tăcerea nopții; în concluzie, îmi părea că totul ar avea o semnificație. În timp ce vedeam aceasta, părea că îl văd pe Domnul nostru, care luând cuvântul mi-a spus în ce privește ceea ce vedeam:

„Întreaga natură invită la odihnă, dar ce este adevărata odihnă? Este odihna interioară și tăcerea a tot ce nu este Dumnezeu. Vezi, stelele sclipesc de lumină temperată, nu orbitoare ca soarele; [vezi] somnul și tăcerea întregii naturi, a oamenilor și chiar a animalelor, încât toți caută un loc, un bârlog, unde să stea în liniște și să se odihnească de oboseala vieții. Dacă acest lucru este necesar pentru trup, mai mult de atât este necesar ca sufletul să se odihnească în propriul centru, care este Dumnezeu. Dar pentru a se putea odihni în Dumnezeu, este necesară tăcerea interioară, la fel cum trupul are nevoie de tăcerea exterioară, pentru a putea adormi liniștit.

Dar ce este această tăcere interioară? Înseamnă să reduci la tăcere viciile interioare, ținându-le la locul lor, impunând tăcerea dorințelor, înclinațiilor, afecțiunilor, pe scurt, la tot ceea ce nu îl cheamă pe Dumnezeu. Deci, care este mijlocul de a realiza acest lucru? Singurul mijloc, absolut necesar este anihilarea ființei proprii și reducerea la nimic, așa cum a fost creat înainte și, și reducându-și ființa lui la nimic, să înceapă să trăiască în Dumnezeu.

            Fiica Mea, toate lucrurile au începutul din nimic. Acest mecanism al universului, în care vezi multă ordine, dacă înainte să-l creez ar fi fost plin de alte lucruri, nu aș fi putut să pun mâna Mea creativă să îl fac cu atâta măiestrie, atât de splendid și ornamentat; cel mult aș fi putut desface tot ce ar putea fi și apoi să-l refac cum mi-ar fi plăcut Mie. Dar suntem mereu în același stadiu, toate lucrările Mele au începutul din nimic, și atunci când există un amestec de alte lucruri, nu este onorabil maiestății Mele să coboare și să lucreze în suflet, dar atunci când sufletul se reduce la nimic, se înalță la Mine și își ia ființa lui în a Mea, atunci Eu lucrez ca Dumnezeul care sunt și sufletul își găsește adevărata odihnă. Iată că toate virtuțile au începutul din umilință și auto-anihilare”.

            Cine poate spune cât de mult înțelegeam despre ce mi-a spus binecuvântatul Isus? Oh, cât de fericit ar fi sufletul meu, dacă aș putea să ajung să-mi anulez biata ființă, pentru a putea primi de la Dumnezeul meu, Ființa Sa Divină! Oh, cum m-aș înnobila, cât de sfințită aș rămâne! Dar ce naivă sunt, unde[1] am creierul, dacă încă nu o fac? Ce mizerie umană, în loc să caute adevăratul ei bine și să-și ia zborul ei în înălțimi, se bucură să se târască pe pământ și să trăiască în noroi și putreziciune!

            Apoi iubitul meu Isus m-a purtat într-o grădină unde era multă lume, care se pregătea să asiste la o sărbătoare, dar puteau să asiste doar cei care primeau o uniformă, și erau puțini cei care primeau această uniformă. Am avut o mare dorință să o primesc și eu și am făcut tot posibilul până am obținut ce am vrut. Ajungând în locul unde se primea, o femeie venerabilă m-a îmbrăcat mai întâi în alb, apoi mi-a pus o panglică albastră de care atârna o medalie pecetluită cu Fața lui Isus, dar în timp ce era Fața [lui Isus] totodată era și oglindă, și privind-o se vedeau cele mai mici pete, pe care sufletul, cu ușurință putea să le îndepărteze, cu ajutorul acelei lumini care venea din interiorul acelui Chip. Părea că acea medalie ar conține o semnificație misterioasă. Apoi a luat o mantie foarte fină din aur și m-a acoperit complet. Îmi părea că, fiind astfel îmbrăcată, aș fi putut concura cu fecioarele înțelepte[2]. În timp ce se întâmplau toate acestea, Isus mi-a spus: „Fiica Mea, să ne întoarcem să vedem ce fac oamenii. Este suficient că ești astfel îmbrăcată; când va fi sărbătoarea, atunci te voi purta să asiști”.

            Așadar, după ce am înconjurat puțin, m-a purtat în patul meu.

[1] De la pagina 149, greșind, trece la 160.

[2] Adică, „care înțeleg, înțelepte”, fiind glorificate cu viziunea fericită.

V3.62 Corpurile noastre sunt vase sacre în care locuiește Dumnezeu; de aceea, din când în când trebuie să fie desprăfuite. Crucea sigilează uniunea dintre Dumnezeu și suflet cu mai multă siguranță decât Euharistia (21 aprilie 1900)

vointadivina3Lasă un comentariu

            Aflându-mă în aceeași stare a mea, ba chiar cu puțină teamă pentru un lucru ce nu este necesar să spun aici, dulcele meu Isus, când a venit, mi-a spus: „Vasele sacre sunt cele care trebuie desprăfuite din când în când; trupurile voastre sunt la fel de multe vase sacre, în care îmi găsesc locuința, de aceea este necesar câteodată să le desprăfuiesc, adică să le vizitez cu câteva chinuri, în așa fel încât Eu să stau cu mai multă onoare. De aceea fii calmă”.

            Apoi, după ce am primit Împărtășania și mi-a reînnoit durerea răstignirii, a adăugat: „Fiica Mea, cât de prețioasă este Crucea! Vezi puțin: Sacramentul Trupului Meu, oferindu-se sufletului, îl unește cu Mine, îl transformă, încât devine una cu Mine, dar consumându-se speciile [sacramentale], uniunea contractată încetează în mod real, dar nu și Crucea, care îl ia pe Dumnezeu și îl unește cu sufletul pentru totdeauna și cu o mai mare certitudine, sigilând totul. Prin urmare, Crucea îl pecetluiește pe Dumnezeu în suflet, în modul în care nu există niciodată separare între Dumnezeu și sufletul răstignit”.

2 Corinteni 4,6-7: Într-adevăr, Dumnezeu, care a zis: „Să strălucească lumina din întuneric!”, el însuşi a strălucit în inimile noastre pentru luminarea cunoaşterii gloriei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Cristos.

Dar noi avem această comoară în vase de lut, pentru ca puterea neobişnuită să fie de la Dumnezeu, şi nu de la noi. 

Isaia 64,7: Acum, Doamne, tu eşti tatăl nostru; noi suntem lutul, iar tu olarul. Noi toţi suntem lucrarea mâinii tale.

Ieremia 18,5-6: Atunci, cuvântul Domnului a fost către mine: Oare nu pot eu să fac cu voi, casă a lui Israél, aşa cum face acest olar? Iată, ca lutul în mâna olarului sunteţi voi în mâna mea, casă a lui Israél? 

Christ comes to His people on Earth. We call Him, through His own words, spoken by the priest, and He is here, in the Blessed Sacrament. Artist: Elizabeth Wang. Code: T-00113-BW.

V3.61 Numai Dumnezeu este glorificat prin Cruce. Sufletul găsește în el o oglindă care îi prezintă trăsăturile Divinității (20 aprilie 1900)

vointadivina3Lasă un comentariu

            Adorabilul meu Isus continuă să vină ca o umbră în anumite momente, și chiar atunci când vine, nu spune nimic. În această dimineață, după ce mi-a reînnoit de două ori durerile crucii, privindu-mă cu duioșie în timp ce sufeream spasmul străpungerii cu cuie, mi-a spus:

„Crucea este o oglindă unde sufletul privește Divinitatea și privindu-se, își portretizează trăsăturile și asemănarea mai identică cu Dumnezeu. Crucea, nu numai că trebuie iubită, dorită, ci trebuie făcut din ea o onoare, o glorie a Crucii în sine, iar aceasta înseamnă a acționa ca și Dumnezeu și a deveni ca Dumnezeu prin participare, pentru că numai Eu M-am glorificat prin Cruce, am făcut din pătimire o onoare și am iubit-o foarte mult, încât toată viața Mea nu am vrut să stau niciun moment fără Cruce”.

            Cine poate spune ce înțelegeam despre Cruce, din această vorbire a binecuvântatului Isus? Dar mă simt incapabilă să mă exprim în cuvinte. Ah, Doamne, te rog să mă ții țintuită mereu pe cruce, ca să am mereu această oglindă divină în față, să-mi șteargă toate petele și să mă înfrumusețeze din ce în ce mai mult cu asemănarea Ta.

V3.28 Cunoașterea de sine (adevărul) și iubirea pentru umilința voluntară (umilința) (12 ianuarie 1900)

vointadivina3Lasă un comentariu

            Aflându-mă în starea mea obișnuită, iubitul meu Isus a venit într-o stare deplorabilă. Avea mâinile strâns legate și fața acoperită de scuipat; mai multe persoane îl pălmuiau în mod groaznic și El stătea liniștit, calm, fără a face vreo mișcare sau să se plângă, nici măcar o clipire a pleoapelor, pentru a se înțelege că El voia să sufere acele ultragii și aceasta nu numai la exterior, dar chiar și în interior. Ce vedere impresionantă, capabilă să frângă inimile cele mai dure! Câte lucruri spunea acel Chip cu acele scuipături prelinse pe El și murdar de noroi! Mă simțeam îngrozită, tremuram, mă vedeam cu totul mândră în fața lui Isus.

            În timp ce El era cu această înfățișare, mi-a spus: „Fiica Mea, doar cei mici, plini cu rațiune divină se lasă dirijați așa cum se dorește, nu cei mici cu rațiune umană. Numai Eu pot să spun că sunt umil, pentru că în om, ceea ce se numește umilință, mai degrabă trebuie spus cunoștință de sine și cine nu se cunoaște pe sine însuși, deja pășește în falsitate”.

            Pentru câteva minute Isus a tăcut și eu am rămas să-L contemplu. În timp ce făceam aceasta, am văzut o mână care aducea o lumină, care căutând în interiorul meu, în cele mai intime ascunzători, voia să vadă dacă există în mine cunoașterea de mine însămi și iubirea pentru umilințe, confuzii și insulte. Acea lumină a găsit un gol în interiorul meu pe care chiar și eu îl vedeam, care trebuia umplut de umilințe și confuzii[1], după exemplul binecuvântatului Isus. Oh, câte lucruri mă făcea să înțeleg acea lumină și acel Chip Sfânt care era în fața mea!

            Mi-am spus în sine: „Un Dumnezeu, care de dragul meu e umilit și confuz și eu, păcătoasa, fără aceste trăsături! Un Dumnezeu stabil, ferm în a suporta foarte multe nedreptăți, nu se mișcă deloc pentru a scutura acele scuipături dezgustătoare. Ah, văd interiorul Său [oferit] lui Dumnezeu [Tatăl] și exteriorul [Trupul este oferit] oamenilor, și totuși, dacă vrea, poate să se elibereze, pentru că nu sunt lanțurile care îl leagă, ci Voința Sa stabilă, care cu orice preț vrea să salveze neamul omenesc. Și eu? Și eu? Unde sunt umilințele mele, unde este hotărârea, constanța în a face bine din iubire pentru dragul meu Isus și din iubire pentru aproapele meu? Vai, ce victime diferite suntem eu și Isus! Vai, nu ne conformăm deloc!”

            În timp ce creierul meu mic se pierdea în aceasta, adorabilul meu Isus mi-a spus: „Numai Umanitatea Mea a fost preaplină de dezonorări și umilințe, încât se revărsa. Iată de ce în fața virtuților Mele tremură Cerul și pământul, iar sufletele care Mă iubesc folosesc Umanitatea Mea ca pe o scară pentru a urca atingând câte un strop din virtuțile Mele.

            Spune-mi puțin, în fața umilinței Mele, unde este a ta? Doar Eu pot să Mă glorific căci posed adevărata umilință. Divinitatea Mea, unită cu Umanitatea Mea, putea face minuni la fiecare pas, cuvânt și lucrare dar, în schimb, m-am restrâns de bună voie în cercul Umanității Mele, m-am arătat cel mai sărac și ajungeam să Mă confund cu înșiși păcătoșii. Opera Răscumpărării puteam să o fac într-un timp foarte scurt și chiar cu un singur cuvânt, dar de-a lungul atâtor ani, cu multe greutăți și suferințe, am vrut să fac ale Mele mizeriile omului, am vrut să practic multe acțiuni diferite pentru a face ca omul să fie complet reînnoit, divinizat; chiar și cele mai mici lucrări, primeau o nouă splendoare și rămâneau cu amprenta lucrărilor divine, fiind exercitate de Mine care eram Dumnezeu și Om. Divinitatea Mea, ascunsă în Umanitatea Mea, a dorit să se coboare la o astfel de josnicie, să se supună cursului acțiunilor umane, în timp ce, cu un singur act de Voință aș fi putut crea infinități de lumi…; a vrut să simtă mizeriile, slăbiciunile altuia, ca și cum ar fi fost ale Sale, să se vadă acoperit cu toate păcatele oamenilor în fața Justiției divine, pentru că trebuia să plătească tributul cu prețul unor dureri nemaiauzite și cu revărsarea întregului Său Sânge. Astfel am practicat acte continue de profundă și eroică umilință.

            Iată, oh fiică, diferența imensă dintre umilința Mea și umilința creaturilor, care în fața Mea este doar o umbră, inclusiv cea a tuturor sfinților Mei, pentru că făptura este întotdeauna o făptură și nu știe cât de mult cântărește vina așa cum o cunosc Eu; chiar dacă sunt suflete eroice pure care prin exemplul Meu s-au oferit să sufere durerile altora, dar acestea nu diferă de celelalte creaturi, nu sunt lucruri noi pentru ele, deoarece sunt formate din aceeași materie. Apoi, doar gândind că acele dureri sunt cauza unor noi avantaje și că îl slăvesc pe Dumnezeu, reprezintă o mare onoare pentru ele. Mai mult de atât, creatura este restrânsă în cercul în care Dumnezeu a așezat-o și nici nu poate ieși din acele limite, în care a fost înconjurată de Dumnezeu.

            Oh, dacă ar fi în puterea lor să facă și să desfacă, câte alte lucruri ar face! Fiecare ar ajunge la stele! Dar Umanitatea Mea îndumnezeită, nu avea limite, ci de bunăvoie s-a micșorat în sine și aceasta a fost o împletire a tuturor lucrărilor Mele cu umilința eroică. Aceasta a fost cauza tuturor relelor care inundă pământul, adică lipsa de umilință, și Eu, cu exercitarea acestei virtuți, a trebuit să atrag toate bunurile din Dreptatea divină.

            Ah, da, niciun decret de haruri nu va pleca de la tronul Meu, decât prin umilință și nicio notiță nu poate fi primită de Mine dacă nu conține semnătura umilinței. Urechile Mele, nu ascultă nicio rugăciune și nici Inima Mea nu este mișcată de compasiune, dacă nu este parfumată de mireasma umilinței. Dacă creatura nu reușește să-și distrugă acea sămânță de orgoliu, de stimă [de sine] – și aceasta se distruge ajungând să iubească să fie disprețuită, umilită și mortificată -, [dacă nu va accepta toate acestea, atunci] va simți o împletitură de spini în jurul inimii ei și un gol în inima ei, care o va deranja mereu și o va face foarte diferită de Preasfânta Mea Umanitate; iar dacă nu ajunge să iubească umilințele, cel mult va putea să se cunoască pe sine puțin, dar nu va străluci înaintea Mea îmbrăcată în haina frumoasă și atrăgătoare a umilinței”.

            Cine poate spune câte lucruri înțelegeam despre această virtute și diferența dintre a se cunoaște pe sine și umilința? Îmi părea că înțeleg distincția dintre aceste două virtuți, dar nu am cuvinte pentru a explica. Pentru a spune ceva, mă folosesc de o idee, de exemplu: un om sărac spune că este sărac manifestându-și sincer sărăcia chiar și oamenilor care nu-l cunosc și care [totuși] pot să creadă că deține ceva. Se poate spune că se cunoaște pe sine și spune adevărul și, din acest motiv, este iubit și mai mult, îi determină pe ceilalți să aibă milă de starea lui sărmană și toți îl ajută: aceasta reprezintă cunoașterea de sine. Dacă apoi acel sărac, rușinat să-și arate sărăcia, se mândrește că este bogat, în timp ce toată lumea știe că nici măcar nu are haine pentru a se acoperi și moare de foame, ce se întâmplă? Toți îl disprețuiesc, nimeni nu îl ajută și devine obiectul bătăilor de joc, al ridiculizării pentru oricine îl cunoaște și sărmanul, mergând din rău în și mai rău, ajunge să piară. Astfel este mândria înaintea lui Dumnezeu și în fața oamenilor, și iată, cine nu se cunoaște pe sine, părăsește deja adevărul și merge pe calea falsității.

            Iată diferența față de umilință, deși pare că sunt surori născute dintr-o singură naștere, iar cel care nu se cunoaște pe sine nu poate fi niciodată umil. De exemplu, un bogat care, dezbrăcându-și hainele lui nobile, se acoperă cu zdrențe mizerabile, trăiește fără să fie cunoscut, și nu spune nimănui cine este, se amestecă printre cei mai săraci, trăiește cu cei săraci de parcă ar fi la fel ca ei, se încântă de disprețuiri și încurcături și iat-o pe frumoasa soră a autocunoașterii, adică umilința. Ah, da, umilința cheamă harul, umilința rupe cele mai puternice lanțuri, reprezentând păcatul. Umilința depășește zidul despărțitor dintre suflet și Dumnezeu și i-l aduce Lui înapoi.

            Umilința este mica plantă, dar întotdeauna verde și înflorită, nefiind supusă roaderii de viermi; nici vânturile, nici grindina, nici căldura nu-i vor putea face rău și nu o vor face nici măcar să se ofilească. Umilința, deși este cea mai mică plantă, face să crească ramuri foarte înalte, care pătrund până în Cer și se împletesc în jurul Inimii Domnului nostru și numai ramurile care ies din această mică plantă au intrare liberă în acea Inimă adorabilă. Umilința este ancora păcii în furtunile cu valurile mării acestei vieți. Umilința este sarea care condimentează toate virtuțile și care păzește sufletul de corupția păcatului. Umilința este iarba care răsare pe calea străbătută de călători, care dispare în timp ce este călcată în picioare, dar imediat apare și încolțește din nou mai frumoasă decât înainte. Umilința este ca un altoi blând, care rafinează planta sălbatică. Umilința este apusul vinovăției.

            Umilința este nou-născuta harului. Umilința este ca acea lună care ne călăuzește în întunericul nopții acestei vieți. Umilința este ca acel negustor avar, care știe să-și coordoneze bine averea, nu risipește nici măcar un cent din harul care i se dă. Umilința este cheia ușii Cerului, ca nimeni să nu poată intra în el, dacă această cheie nu este păstrată și păzită bine. În fine, altfel nu voi mai termina și m-aș lungi prea mult, umilința este zâmbetul lui Dumnezeu și al întregului Cer și plânsul întregului iad.

[1] Confuzii: adică se referă la rușinea pe care Isus a luat-o asupra Sa, cauzată de păcatele oamenilor.