După ce am petrecut o zi agitată, mă simțeam copleșită de ispite și păcate. O, Dumnezeule, ce durere chinuitoare este să te ofensez! Făceam tot posibilul să rămân în Dumnezeu, să mă resemnez Sfântei Sale Vreri, să-i ofer aceeași stare de neliniște din iubire față de El, să nu ascult de vrăjmaș, arătându-mă cu cea mai mare indiferență, astfel încât eu însămi să nu-l fi îndemnat să mă ispitească mai mult, dar cu toate acestea nu puteam să nu aud șoapta pe care vrăjmașul o stârnea în jurul [meu].

Prin urmare, fiind în starea mea obișnuită, nu îndrăzneam să-L doresc pe iubitul meu Isus, încât mă vedeam foarte urâtă și mizerabilă. Dar El, întotdeauna binevoitor cu această păcătoasă, fără să-i cer, a venit de parcă ar fi vrut să mă compătimească și mi-a spus:

            „Fiica Mea, curaj, nu te teme. Nu știi că anumite ape reci și năvalnice sunt mai puternice pentru purificarea celor mai mici pete, decât însuși focul? Și apoi, totul se transformă în bine pentru cei care Mă iubesc cu adevărat”.

            Spunând acestea, a dispărut, lăsându-mă încurajată, da, dar slăbită, de parcă aș fi suferit de febră.