În această dimineață, după ce am stat toată noaptea și cea mai mare parte a dimineții în așteptarea adorabilului meu Isus, nu binevoia să vină. Așadar, obosită să-L aștept, încercam să ies din starea mea obișnuită, gândindu-mă că nu mai este Voința lui Dumnezeu. În timp ce încercam să ies, destul de nerăbdătoare, binevoitorul meu Isus s-a mișcat în inima mea, abia arătându-se și privindu-mă în tăcere. Nerăbdătoare cum eram, i-am spus: „Bunul meu Isus, cum de ești atât de crud! Poate fi o cruzime mai mare decât aceasta, să abandonezi un suflet în prada tiraniei nemiloase a iubirii, încât îl face să trăiască într-o agonie continuă? Oh, cât te-ai schimbat din iubit în crud!”

            În timp ce spuneam aceasta, înaintea mea vedeam atât de multe membre mutilate ale oamenilor; de aceea am adăugat: „Ah, Doamne, câtă carne umană mutilată! Câte amărăciuni și dureri! Oare, n-ar fi fost mai puțină cruzime dacă Te-ai fi mulțumit să faci în multe bucăți acest trup al meu, decât să masacrezi aceste membre? Nu ar fi fost mai mic răul să vezi doar pe unul suferind decât atât de multe sărmane popoare?”

            În timp ce spuneam acestea, Isus continua să mă privească fix, de parcă ar fi fost impresionat; nu știu să spun dacă i-a părut rău, și mi-a spus: „Totuși este începutul jocului, încă nu este nimic în comparație cu ceea ce urmează”.

            Spunând acestea, a dispărut din ochii mei, fără să-l mai pot vedea, lăsându-mă într-o mare de amărăciuni.