Fiind îngrijorată de starea mea mizerabilă, mai ales că nu ar mai fi Voința lui Dumnezeu, am luat în considerare puțina suferință și privațiunile Sale continue. În timp ce îmi uzam micul meu creier referitor la acest lucru și forțându-mă ca să ies din această stare, bunul meu Isus s-a arătat mereu ca un fulger, spunându-mi: „Fiica Mea, ce vrei să fac? Spune-mi, voi face ce vrei tu”.
La o propunere atât de neașteptată, nu știam ce să spun; simțeam o astfel de confuzie că binecuvântatul Isus ar trebui să facă ceea ce voiam eu, în timp ce eu trebuie să fac ce vrea El, încât am rămas fără cuvinte. Deci, văzând că nu spun nimic, ca un fulger a scăpat, și eu, alergând după acea lumină, m-am trezit în afara mea, dar nu L-am găsit și am făcut ocolul pământului, al cerului, al stelelor și fie L-am chemat cu glasul meu, fie cu cântecul meu, gândind în sinea mea că binecuvântatul Isus, auzind vocea și cântecul meu, ar fi fost impresionat și cu siguranță L-aș fi găsit.
Deci, în timp ce înconjuram, am văzut tortura crudă care continuă să fie făcută în războiul din China, bisericile dărâmate, imaginile Domnului nostru aruncate pe pământ și asta e încă nimic. Ceea ce m-a speriat cel mai mult a fost să văd că, dacă acum o fac barbarii, laicii, apoi o vor face religioșii falși, care demascându-se și făcându-se cunoscuți cine sunt, unindu-se cu dușmanii dezvăluiți ai Bisericii, vor da un astfel de asalt, care pare incredibil pentru mintea umană. Oh, câte masacre tot mai îngrozitoare! Pare că au jurat între ei să distrugă Biserica. Dar Domnul se va răzbuna pe ei, distrugându-i, prin urmare, sânge de o parte și sânge de cealaltă parte.
Așadar m-am trezit într-o grădină și îmi părea a fi Biserica și înăuntru era o mulțime de oameni sub formă de dragoni, vipere și alte fiare mânioase, care devastând acea grădină și apoi ieșind, formau ruina poporului. Deci, în timp ce vedeam aceasta, m-am trezit cu iubitul meu Domn în brațele mele și am spus: „În sfârșit m-ai lăsat să Te găsesc! Ești cu adevărat dragul meu Isus?” Iar El: „Da, da, sunt Isus al tău”.
Și eu voiam să-i spun să-i cruțe pe mulți oameni, dar El, neluându-mă în seamă, complet îndurerat, a adăugat: „Fiica Mea, sunt destul de obosit, să mergem să ne odihnim în pat dacă vrei să stau cu tine”.
Iar eu, temându-mă că va pleca, am tăcut, lăsându-L să doarmă. Așadar, după un timp a reintrat în interiorul meu, lăsându-mă încurajată, da, dar extrem de tristă.
Aflându-mă puțin tulburată pentru ceva care nu este necesar de spus aici, mintea mea voia să rătăcească pentru a se asigura în ce privește tulburarea mea și așa să rămân în pace, dar binecuvântatul Isus, vrând să-mi contrazică vrerea, mă împiedica să pot vedea ceea ce doream și, din moment ce insistam că vreau să văd, mi-a spus: „De ce vrei să mergi rătăcind? Nu știi că cine iese din Voința Mea iese din lumină și sfârșește în întuneric?”
Și voind să mă distragă de la ceea ce doream, m-a purtat cu duhul și schimbând subiectul, a adăugat: „Vezi puțin cât de nerecunoscători Îmi sunt oamenii. Pe măsură ce lumina soarelui umple întregul pământ de la un capăt la altul, în așa fel încât să nu existe pământ care să nu se bucure de beneficiul luminii lui, [tot așa] nu există nicio persoană care să se poată plânge că este lipsită de influențele lui benefice – este adevărat că soarele, învăluind întregul univers, pentru a putea da lumină tuturor, îl prinde în mâna lui și se poate plânge că nu se bucură de lumina lui, doar cel care, fuge din mâna lui și se duce să se ascundă în locuri întunecate; totuși, soarele, continuându-și misiunea caritabilă, nu încetează să trimită câteva licăriri de lumină printre degete – tot așa harul Meu este o imagine a soarelui, îi inundă pretutindeni pe oameni, săraci și bogați, ignoranți și învățați, creștini și necredincioși. Nimeni, nimeni nu poate spune că e lipsit, pentru că lumina adevărului și influența harului Meu umplu pământul, mai mult decât soarele în amiaza lui.
Dar care este durerea Mea când văd oamenii care, traversând această lumină cu ochii închiși și înfruntând harul Meu cu torentul nociv al nelegiuirii lor, ies din această lumină și trăiesc de bunăvoie în locuri întunecate, în mijlocul cruzilor dușmani, expuși la mii de pericole? Pentru că, neavând lumină, nu pot ști clar dacă sunt în mijlocul prietenilor sau dușmanilor și să fugă de pericolele care îi înconjoară. Ah, dacă soarele ar fi avut dreptate să aibă această înfruntare din partea oamenilor în ce privește lumina lui, iar unii, ajungând la o astfel de nerecunoștință, încât să refuze și să nu vadă strălucirea sa, [ei] și-ar scoate ochii pentru a fi mai siguri că trăiesc în întuneric, vai, atunci soarele, în loc să trimită lumină, ar trimite gemete și lacrimi de durere, pentru a pune toată natura cu susul în jos! Totuși, oamenii, înfruntând în acest fel harul Meu, ajung la un asemenea exces, încât ar arăta de groază în lumina naturală. Dar harul Meu, întotdeauna binevoitor cu ei, în mijlocul întunericului și al nebuniei orbirii lor, trimite întotdeauna licăriri de lumină, pentru că harul Meu nu părăsește niciodată pe nimeni; ci omul iese voluntar din el, și, neavând harul în sine, încearcă să-l urmărească cu licăririle luminii lui”.
În timp ce spunea acestea, dulcele Isus era extrem de mâhnit și eu făceam tot ce puteam ca să-L consolez, implorându-L să-și reverse amărăciunile Sale în mine. Și El a adăugat: „Compătimește-Mă dacă sunt o cauză de suferință pentru tine, pentru că din când în când simt toată nevoia de a-Mi exprima durerea în cuvinte pentru nerecunoștința oamenilor față de sufletele Mele iubite și de a mișca inimile lor, care să-Mi ofere reparări pentru multele excese precum și compasiune pentru aceleași persoane”.
Și eu: „Doamne, ceea ce aș dori, este să nu mă cruți de participarea la durerile Tale”. Și voind să spun mai multe, a dispărut și am revenit în mine
În această dimineață, după ce am primit Sfânta Împărtășanie, dulcele meu Isus s-a arătat răstignit și în interior m-am simțit atrasă să mă oglindesc în El, pentru a mă putea asemăna cu El, iar Isus s-a oglindit în mine, pentru a mă atrage la asemănarea cu El. În timp ce făcea aceasta, simțeam că durerile Domnului meu răstignit mă pătrundeau și cu toată bunătatea mi-a spus: „Vreau ca alimentul tău să fie suferința, nu doar ca suferință, ci ca rod al Voinței Mele. Sărutul cel mai sincer care ne leagă mai puternic prietenia este uniunea vrerilor [acțiunilor] noastre, iar nodul indisolubil care ne va strânge în îmbrățișări continue va fi cel al suferinței continue”.
În timp ce spunea acestea, binecuvântatul Isus și-a înlăturat piroanele, și-a luat crucea și a întins-o în interiorul trupului meu, iar eu am rămas atât de întinsă încât mi-am simțit oasele dislocate; mai mult, [am simțit]o mână, dar nu pot spune cu siguranță a cui să fi fost, mi-a străpuns mâinile și picioarele, iar Isus care stătea pe cruce așezat în interiorul meu, se complăcea în totalitate de suferința mea și de cel care îmi străpungea mâinile și a adăugat: „Acum Mă pot odihni liniștit, nu trebuie nici măcar să Mă deranjez să te răstignesc, pentru că ascultarea vrea să opereze totul de una singură, iar eu te las în mod liber în mâinile ascultării”.
Și scăpând de a mai sta pe cruce, s-a așezat pe inima mea să se odihnească. Cine poate spune cu câtă suferință am rămas aflându-mă în acea stare?
După ce am stat mult timp, Isus nu se grăbea să mă ridice ca alte dăți, să mă facă să revin la starea mea naturală. Nu mai vedeam acea mână care mă așezase pe cruce. Îi spuneam lui Isus, care îmi răspundea: „Cine te-a așezat pe cruce? Am fost Eu oare? A fost ascultarea și ascultarea trebuie să te elibereze”. Pare că de data asta ar avea dorința să glumească și printr-un mare har am primit eliberarea de la binecuvântatul Isus.
Venind Confesorul, m-a întrebat dacă am ascultat. După ce i-am spus cum s-a întâmplat totul, mi-a reînnoit ascultarea, și în mod absolut, nu trebuia să vorbesc cu Isus, singurul și unicul meu confort și că trebuia să-L alung dacă ar fi venit. Și iată că înțelegând că acea ascultare care mi se dădea era adevărată, am spus în sinea mea: „Fiat Voluntas Tua” chiar și în aceasta. Dar, oh, cât mă costa și ce groaznic martiriu! Simt că în inimă ar fi un cui înfipt care mi-o străpunge dintr-o parte într-alta. Și din moment ce inima este obișnuită să întrebe și să-L dorească pe Isus în mod continuu, așa cum respirația și bătaia inimii sunt continue, pare că tot astfel trebuie să fie continuă dorința și vrerea unicului meu Bine, deci, dorința de a împiedica aceasta, ar însemna că s-ar dori împiedicarea respirației și bătăii inimii altuia; cum s-ar putea trăi [astfel]? Cu toate acestea, este nevoie ca ascultarea să triumfe.
O, Dumnezeule, ce durere, ce chin sfâșietor! Cum să împiedicăm inima să ceară chiar însăși viața ei? Cum să o înfrânez ? Voința își dădea toată silința să o înfrâneze, dar din moment ce era nevoie de o mare vigilență și în mod continuu, din când în când, se obosea și se întrista, iar inima avea scăpările ei și întreba de Isus. Voința, dându-și seama de aceasta își punea toate forțele s-o înfrâneze; dar ce! Pierdea deseori, deseori; deci îmi părea că fac acte continue de neascultare. Oh, ce contraste, ce război sângeros, ce agonii mortale suferea sărmana mea inimă! Mă aflam în asemenea strâmtorări și în asemenea suferințe, încât credeam că voi părăsi viața și cu toate astea acest lucru ar fi fost pentru mine o mângâiere dacă aș fi putut să mor, dar ceea ce era mai rău era că da, simțeam dureri de moarte dar fără să pot muri. Prin urmare, după ce am vărsat lacrimi foarte amare toată ziua și toată noaptea, aflându-mă în obișnuita mea stare, întotdeauna binevoitorul meu Isus a venit, iar eu, obligată de către ascultare, i-am spus: „Doamne, nu veni, căci ascultarea nu vrea!” Și El, compătimindu-mă și voind să mă întărească în suferințele în care mă aflam, a însemnat cu mâna Sa creatoare persoana mea, cu un mare semn al crucii, iar apoi m-a lăsat.
Dar cine poate spune purgatoriul în care mă aflam? Și mai rău era, că nu puteam să mă îndrept spre veșnicul și unicul meu Bine. Ah, da, îmi era refuzat să întreb [de Isus] și să-L doresc pe Isus! Ah, acelor suflete binecuvântate din purgator le este permis să întrebe, să se prezinte și să se adreseze către veșnicul Bine, dar mie nu, îmi era refuzată chiar și această mângâiere, doar că lor le este interzis să intre în posesia Lui.
Deci, nu am făcut altceva decât să plâng toată noaptea; când natura mea slăbită nu a mai putut rezista, amabilul meu Isus s-a reîntors, și când a vrut să vorbească cu mine, imediat, amintindu-mi de ascultare, care voia să domnească mai presus de orice, i-am spus: „Draga mea viață, nu pot vorbi, nu veni, pentru că ascultarea nu vrea. Dacă vrei să faci înțeleasă voința Ta, du-te la ei [la ascultare și la Confesor]”. În timp ce spuneam astfel, i-am văzut pe Confesor și pe Isus.
Apropiindu-se de El, i-a spus: „Acest lucru este imposibil pentru sufletele Mele; le țin atât de cufundate în Mine, ca să formăm o singură substanță ca să nu se mai deosebească una de cealaltă! Este ca și atunci când două substanțe se unesc, una se transmite celeilalte și după, chiar dacă ai vrea să le desparți, este inutil chiar și să o gândești. Se contopesc împreună una în cealaltă. Tot astfel este imposibil ca sufletele Mele să poată fi separate de Mine”.
Și spunând acestea a dispărut, iar eu am rămas cu și mai multă întristare decât înainte; inima îmi bătea atât de tare încât simțeam că mi se despică pieptul. După aceea, nu știu cum să spun, m-am aflat purtată cu duhul și uitând, nu știu cum, de ascultarea primită, am înconjurat bolta cerurilor, plângând, strigând și căutându-L pe dulcele meu Isus. Dintr-o dată, L-am văzut venind spre mine, aruncându-se în brațele mele, complet aprins și consumat [de iubire]. Imediat mi-am amintit de porunca primită și i-am spus: „Doamne, nu mă ispiti în această dimineață. Nu știi că ascultarea nu vrea?”
Și El: „Confesorul m-a trimis; de aceea am venit”.
Și eu: „Nu este adevărat! Oare ești un demon care vine să mă înșele ca să nu ascult?”
Și Isus: „Nu sunt demon”.
Și eu: „Dacă nu ești demon, să ne facem reciproc semnul crucii”.
Și astfel ne-am însemnat amândoi cu semnul crucii. Apoi am continuat să-i spun: „Dacă este adevărat că te-a trimis Confesorul, să mergem la el, ca să poată vedea dacă ești Isus Cristos sau un demon și atunci voi putea fi sigură”.
Așa că am mers la Confesor și din moment ce Isus era copil, I L-am dat în brațele lui, spunându-i: „Părinte, priviți-l dumneavoastră: este dulcele meu Isus sau nu?”
Prin urmare, în timp ce binecuvântatul Isus stătea cu părintele, i-am spus: „Dacă ești cu adevărat Isus, sărută mâna Confesorului”. În mintea mea gândeam că dacă ar fi fost Domnul, ar fi făcut acel gest de umilință să-i sărute mâna și dacă era diavolul, nu. Și Isus, da, i-a sărutat-o dar nu omului, ci puterii preoțești. Apoi, părea că s-ar fi rugat Confesorul pentru a vedea dacă ar fi fost demonul și negăsindu-l [a fi diavol], mi L-a dat înapoi [pe Isus]. Dar cu toate acestea, biata mea inimă nu se putea bucura de îmbrățișările iubitului meu Isus, pentru că ascultarea o ținea legată, blocată, cu atât mai mult că încă nu era niciun ordin care să se opună, deci nu îndrăznea să se manifeste, nici măcar să spună un cuvânt de iubire.
O, sfântă ascultare, cât de tare și puternică ești! În aceste zile de martiriu, te văd înaintea mea ca pe un războinic foarte puternic, înarmată din cap până în picioare, cu săbii, săgeți și sulițe și plină cu toate acele instrumente capabile să rănească. Și când vezi că sărmana mea inimă, obosită și abătută ar vrea să se înalțe, căutând alinarea ei, viața ei, centrul [Isus] de care este atras ca un magnet, tu, [ascultarea] privindu-mă cu mii de ochi, mă rănești din toate părțile cu răni mortale. Oh, ai milă de mine și nu fi atât de crudă!
Dar în timp ce spun acestea, vocea adorabilului meu Isus se aude la urechea mea și spune: „Ascultarea a fost totul pentru Mine și vreau să fie totul pentru tine. Ascultarea a făcut să Mă nasc și ascultarea M-a făcut să mor[1]. Rănile pe care le port pe trupul Meu sunt toate răni și semne pe care Mi le-a provocat ascultarea. Ai spus cu dreptate că este o războinică foarte puternică, înarmată cu tot felul de arme capabile să rănească, pentru că în Mine nu Mi-a lăsat nici măcar o picătură de sânge, Mi-a sfâșiat carnea în bucăți, Mi-a dislocat oasele, iar sărmana Mea inimă frântă, sângerândă, căuta o alinare de la cineva care să aibă milă de Mine. Acționând asupra Mea ca cel mai crud tiran, ascultarea nu a fost mulțumită decât după ce M-am sacrificat pe cruce și M-a văzut că Îmi dau ultima suflare, ca victimă a iubirii sale. Și de ce aceasta? Pentru că rolul acestei războinice foarte puternice este de a sacrifica sufletele. Așadar nu face altceva decât să comploteze un război înverșunat împotriva celui care nu se sacrifică în totalitate pentru ea, deci nu o interesează dacă sufletul suferă sau se bucură, dacă trăiește sau moare; intenția ochilor săi este să vadă dacă ea învinge, iar de celelalte lucruri nu o interesează și nici nu se îngrijește.
Numele acestei războinice este „Victorie”, pentru că toate victoriile permit sufletului ascultător să înceapă să trăiască adevărata lui viață, când acesta pare că moare.
Așadar, ascultarea mi-a acordat cele mai mari lucruri. Prin intermediul ei, am învins moartea, am înfrânt iadul, l-am eliberat pe om de lanțuri, am deschis cerul și, ca un rege victorios, am luat în stăpânire Împărăția Mea, nu numai pentru Mine, ci pentru toți fiii Mei care ar beneficia de Răscumpărarea Mea. Ah, da, este adevărat că M-a costat viața, dar numele „Ascultare” răsună dulce în auzul Meu, Și de aceea am atât de multă iubire pentru acele suflete care sunt ascultătoare”.
Reiau să spun de unde am lăsat. După puțin timp, a venit Confesorul și spunându-i tot ce am spus mai sus, mi-a reînnoit ascultarea, de a continua în același mod și i-am spus: „Părinte, cel puțin permiteți să-mi da i libertate inimii ca să întrebe de Isus, pentru că atunci când vine [Isus], pot să spun prin ascultare: „Nu veni, nu pot să vorbesc, ascult”.
Și el [preotul]: „Fă cât poți să o oprești și când nu poți, atunci dă-i libertate”.
[1] „Şi, deși era Fiu, a învățat ascultarea din cele ce a pătimit, iar după ce a fost făcut desăvârșit, a devenit cauză de mântuire veșnică pentru toţi cei care ascultă de El”. (Evrei 5,8-9)
