În această dimineață, trebuind să mă împărtășesc, îl rugam pe bunul Isus să vină chiar El să mă pregătească, înaintea sosirii Confesorului, care să celebreze Sfânta Liturghie; altfel, cum l-aș fi putut primi, fiind atât de rea și de indispusă.
În timp ce făceam aceasta, în clipa în care a venit dulcele meu Isus, L-am văzut încântat. Părea că nu făcea altceva decât să mă săgeteze cu privirile Sale de lumină foarte pure și scânteietoare. Cine poate spune ce lucrau în mine acele priviri pătrunzătoare, încât nu lăsau să scape nici măcar umbra celei mai mici impurități? Este imposibil să pot spune; într-adevăr, aș fi vrut să trec toate acestea sub tăcere, deoarece operațiunile interne ale harului, pot fi expuse cu greutate în cuvinte; pare mai degrabă că ar fi denaturate [de gura care le rostește]. Dar doamna Ascultare nu vrea; și când este vorba de ea, e nevoie să închizi ochii și să te supui fără să spui altceva, altfel va fi vai și amar peste tot, pentru că fiind o doamnă, impune respect! Așadar, continui să spun.
La prima examinare, L-am rugat pe Isus să mă purifice, și părea că sufletul meu ar fi fost scuturat de tot ce îl umbrea.
La a doua examinare, L-am rugat să mă lumineze, pentru că la ce ar folosi unei pietre prețioase să fie pură dacă nu este strălucitoare pentru a atrage privirile celor care o admiră? O vor privi, da, dar cu ochi indiferent. Ba mai mult, nu doar trebuia să fiu privită, ci identificată cu dulcele meu Isus, aveam nevoie de acea lumină, nu numai pentru a face sufletul să strălucească, ci și pentru a mă determina să înțeleg marea acțiune pe care urma să o împlinesc; de aceea nu era suficient să fiu doar purificată, ci chiar și mai luminată. Așadar, în acea privire, Isus părea că m-ar pătrunde, așa cum lumina soarelui pătrunde cristalul.
Apoi, văzându-L pe Isus continuând să mă privească, i-am spus: „Preaiubitorule Isus, așa cum mai înainte ai fost încântat să mă purifici și apoi să mă luminezi, binevoiește acum să mă sfințești, pentru că, trebuind să Te primesc pe Tine, care ești Sfântul Sfinților, nu este corect ca eu să fiu atât de diferită de Tine”.
Astfel, Isus, întotdeauna binevoitor față de această sărmană, s-a aplecat spre mine, mi-a luat sufletul în brațele Sale și părea că îl atingea complet cu propriile Sale mâini. Cine poate spune ceea ce lucrau în mine atingerile acelor mâini creatoare și cum acele atingeri puneau la loc pasiunile mele? Dorințele mele, înclinațiile, afecțiunile, bătăile inimii și celelalte simțuri ale mele [fiind] sfințite de acele atingeri divine, se transformau complet în altceva și unite între ele, nemaifiind discordante ca la început, îi aduceau o dulce armonie auzului dragului meu Isus. Părea că ar fi fost multe raze de lumină care Îi impresionau inima Sa adorabilă. Oh, cum se destindea Isus și ce momente fericite au fost pentru mine! Ah, eu experimentam pacea sfinților, pentru mine era un paradis de mulțumiri și de încântări. Apoi părea că Isus îmi îmbracă sufletul cu haina credinței, speranței și a carității, și în același moment când mă îmbrăca, Isus îmi sugera modul cum trebuia să mă exercit în aceste trei virtuți. Deci, în timp ce făceam aceasta, Isus, desprinzând o altă rază de lumină, m-a făcut să înțeleg nimicul meu. Ah, îmi părea că aș fi ca un grăunte de nisip în mijlocul unei mări imense, care este Dumnezeu. Acest mic grăunte de nisip se pierdea în această mare imensă, care era Dumnezeu.
Apoi m-a purtat cu duhul, ținându-mă în brațele Sale și îmi sugera diferite acte de căință pentru păcatele mele. Îmi amintesc doar că: „Am fost un abis de nelegiuiri. Doamne, oh, câte nerecunoștințe mizerabile am folosit față de Tine!” În timp ce făceam aceasta, m-am uitat la Isus și avea coroana de spini pe cap. Am întins mâna și i-am luat-o spunându-i: „Dă-mi mie spinii, o, Isuse, căci sunt păcătoasă. [Acești] spini mi se cuvin mie, nu Ție, care ești cel Drept și Sfânt”. Astfel, Isus însuși mi-a înfipt-o pe cap.
Apoi, nu știu cum, l-am văzut pe Confesor de departe. Imediat, L-am rugat pe Isus să meargă și să-l pregătească pe Confesor, pentru ca să-L pot primi pe Isus în Împărtășanie; astfel că Isus părea că a mers la p rinte. După puțin, s-a întors și mi-a spus: „Vreau ca modul de tratare dintre Mine și tine și Confesor să fie unul și același. Și același lucru vreau și din partea lui: să te privească și să te trateze ca și cum ai fi un alt Eu, pentru că tu, fiind victimă, așa cum am fost și Eu, nu vreau nicio diferență, și aceasta, pentru a face ca totul să fie purificat și ca în toate să strălucească doar iubirea Mea”.
I-am spus: „Doamne, pare imposibil să pot trata cu Confesorul așa cum fac cu Tine, mai ales în ceea ce privește instabilitatea [mea]”.
Și Isus: „Și totuși așa este: adevărata virtute și adevărata iubire, determină ca tot [ce este uman] să fie înlăturat și să dispară și cu o măiestrie încântătoare, ele nu lasă să strălucească altceva decât pe Dumnezeu în toată lucrarea Sa, iar adevărata virtute și iubire privesc în Dumnezeu”.
Apoi, Confesorul a venit să mă cheme la ascultare și să poată celebra Sfânta Liturghie și așa s-a încheiat. Am ascultat Sfânta Liturghie și m-am împărtășit. Cine poate spune intimitatea care s-a petrecut între mine și Isus? Este imposibil de exprimat; nu am cuvinte ca să fiu înțeleasă, prin urmare, mă opresc aici.
Descoperă mai multe la Voința Divină
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.