Aflându-mă într-o stare de abandon din partea iubitorului meu Isus, îmi simțeam biata inimă apăsată de durere, ca fiind sub o greutate. O, Dumnezeule, ce durere nespusă!

            În timp ce mă aflam în această stare, L-am văzut pe dragul meu Bine, dar nu clar, am văzut clar doar o mână care părea că poartă o lampă aprinsă, și cufunda degetul în lampă ungându-mi partea inimii, agravată la maximum de durerea de privarea Sa. Și în acest timp am auzit o voce care spunea:

„Adevărul este lumină care a adus Cuvântul pe pământ. Așa cum soarele luminează, însuflețește și fecundează pământul, tot astfel lumina adevărului dă viață și claritate și face sufletele roditoare cu aceste virtuți. Deși mulți nori acoperă această lumină a adevărului, – care sunt nelegiuirile oamenilor -, nu lasă din spatele norilor să trimită licăriri de lumină dătătoare de viață, care să încălzească sufletele – și dacă acești nori sunt nori de imperfecțiuni și defecte involuntare -, această lumină, – sfâșiindu-i cu căldura ei -, îi face să dispară și pătrunde liber în suflet”.

            Așadar, înțelegeam că sufletul trebuie să fie atent să nu pătrundă nici măcar în umbra defectelor voluntare, care sunt acei nori periculoși ce împiedică intrarea [sufletelor] în lumina divină.