În această dimineață m-am simțit atât de amețită, încât nu mă înțelegeam pe mine însămi, și nici nu puteam merge ca de obicei în căutarea Binelui meu cel mai măreț. Deci, din când în când, se mișca în interiorul meu, se arăta, și îmbrățișându-mă, compătimindu-mă, îmi spunea: „Sărmană fiică, ai dreptate că nu poți sta fără Mine, cum ai putea trăi fără Iubitul tău?” Și eu, mișcată de cuvintele Sale, am spus: „Ah, Iubitul meu, ce greu martiriu este viața pentru intervalele în care sunt forțată să stau fără Tine. Spui chiar Tu că am dreptate și apoi mă părăsești?”

Și El s-a ascuns pe neobservate, de parcă nu ar fi vrut să audă ce îmi spunea, iar eu am rămas din nou în confuzia mea, incapabilă să mai spun ceva; când m-a văzut din nou confuză, a ieșit și a spus: „Tu ești toată mulțumirea Mea; în inima ta găsesc adevărata odihnă, iar odihnindu-Mă, simt cele mai dragi încântări”. Și eu, mișcându-mă din nou, am spus: „Și Tu ești pentru mine toată mulțumirea mea, încât toate celelalte lucruri nu sunt altceva decât amărăciune pentru mine”. Și retrăgându-se din nou, am rămas fără glas, fiind și mai confuză decât înainte, și așa a continuat în această dimineață, părând că avea chef să glumească puțin.

După aceea m-am trezit în afara mea și am văzut că veneau oameni necunoscuți, îmbrăcați în civil și, când îi vedeau, toți se speriau și țipau de frică, mai ales copiii, și spuneau afectați: „Dacă aceștia vin peste noi, atunci totul s-a terminat”. Și au adăugat: „Ascundeți tinerele! Bietul tineret, dacă ajunge în mâinile acestora! Așadar, întorcându-mă către Domnul, am spus: „Milostivire, îndură-te, alungă acest flagel atât de periculos pentru sărmana omenire! Fie ca lacrimile inocenței să Te înduplece”!

Și El: „Ah, fiica Mea, numai datorită acestor inocenți am grijă de ceilalți, doar ei îmi smulg mila și Îmi diminuează justa indignare”.