9. Făpturile trebuie să dispară din vederea sufletului, care trebuie să privească doar la Isus și să acționeze doar cu Isus și pentru Isus.

Vointa DivinaLasă un comentariu

(Nu-mi amintesc ordinea, dar cum pot o voi spune). Și adăuga: „Vreau să fii mereu corectă în munca ta. Un ochi să se uite la Mine și celălalt ochi la ceea ce faci. Vreau ca făpturile să dispară cu totul [din viața ta]. Dacă ți se poruncește, nu privi persoanele, nu, dar trebuie să te gândești că Eu Însumi vreau să faci ceea ce ți se poruncește. Așadar, cu ochiul țintit la Mine, nu vei judeca pe nimeni, nu te vei uita dacă lucrul este dureros sau plăcut, dacă poți sau nu poți să-l faci.

Închizând ochii la toate acestea, îi vei deschide pentru a te uita doar la Mine. Mă vei purta cu tine, gândind că te privesc fix. Îmi vei spune: Doamne, doar pentru Tine o fac, doar pentru Tine vreau să muncesc, nu mai vreau să fiu sclava făpturilor. Așadar, dacă mergi, dacă muncești, dacă vorbești, în orice lucru pe care îl vei face, singurul tău scop trebuie să fie să-mi placi doar Mie. Oh, câte defecte vei evita dacă vei face așa!”

Alteori îmi spunea: „Vreau să ai privirea ațintită spre Mine chiar și atunci când oamenii te mortifică, te insultă, te contrazic, gândindu-te că-ți spun cu propria Mea gură: Fiică, sunt chiar Eu acela care vreau ca tu să suferi asta, nu creaturile… Întoarce-ți privirea de la ei și Eu voi fi întotdeauna cu tine; toate celelalte [lucruri], distruge-le. Vezi, vreau să te fac frumoasă prin intermediul acestor suferințe. Vreau să te îmbogățesc cu merite, să lucrez în sufletul tău, să te fac asemănătoare cu Mine.

Tu Mi le vei prezenta [pe toate] ca dar, Îmi vei mulțumi afectuos, vei fi recunoscătoare acelor persoane care îți vor da ocazia să suferi, răsplătindu-le cu un anumit gest de recunoștință. Făcând așa, vei merge cu loialitate în fața Mea, toate lucrurile nu-ți vor mai provoca neliniște și te vei bucura întotdeauna de pace.” (Volumul 1)

8. Sufletul se căiește de păcatele lui și de greșelile comise, dar Isus vrea să nu-și mai piardă timpul gândindu-se la trecutul ei.

Vointa DivinaLasă un comentariu

Am rămas foarte surprinsă și nu știam ce să fac pentru a repara. Făceam unele mortificări și îi ceream altele Confesorului, dar mi-a dat atât de puține, încât toate îmi păreau umbre și nu făceam altceva decât să mă gândesc la păcatele mele. Stăteam întotdeauna aproape de Isus fiindcă îmi era atât de teamă să mă îndepărtez [de El], ca să nu fac ceva mai rău decât înainte, pentru că eu nu știu să-l exprim. Când mă aflam cu Isus nu făceam altceva decât să-i spun durerea pe care o simțeam fiindcă L-am ofensat, Îi ceream mereu iertare și-i mulțumeam pentru că a fost foarte bun cu mine și i-am spus din inimă: „Vezi, o, Doamne, timpul pe care l-am pierdut atunci când puteam să Te iubesc!”

În sfârșit, într-o zi, mi-a spus, mustrându-mă: „Nu vreau să te mai gândești. Când un suflet s-a umilit, convins că a făcut rău, spălându-și sufletul în Sacramentul Spovezii și e gata mai bine să moară decât să Mă mai ofenseze, e un afront la Milostivirea Mea, este un obstacol în a-l cuprinde în Iubirea Mea pentru că mintea lui caută mereu să se preocupe cu noroiul din trecut. Mă împiedică și mai mult [să las sufletul] să-și ia zborul spre Cer, pentru că are mereu aceleași idei și este închis în sinea lui dacă continuă să gândească așa. Și apoi, vezi, Eu nu-mi mai amintesc nimic, am uitat totul. Vezi vreun resentiment sau vreo umbră din partea Mea?”

Eu i-am spus: „Nu Doamne, ești foarte bun”;dar îmi simțeam inima frântă din cauza sensibilității mele.

„Ei bine, ai vrea să te tot gândești la aceste lucruri?”

 „Nu, nu, nu vreau;„Să ne gândim, să ne iubim unul pe altul și să ne mulțumim reciproc”.

Din acel moment nu m-am mai gândit atât de mult; făceam tot posibilul să-L mulțumesc și-L rugam ca El însuși să mă învețe cum trebuia să fac să repar tot trecutul. Și El îmi spunea: „Sunt gata să fac ceea ce vrei tu. Vezi, primul lucru pe care îl voiam de la tine era imitarea vieții Mele. Așadar, să vedem ce îți lipsește”. „Doamne – îi spuneam – îmi lipsește totul, nu am nimic”. „Ei bine, – îmi spunea –nu te teme; puțin câte puțin vom face totul. Eu Însumi cunosc cât ești de fragilă, dar de la Mine trebuie să iei putere.”

7. Isus conduce sufletul către adevărul propriului nimic.

Vointa DivinaLasă un comentariu

Așadar, încercam să fac tot posibilul pentru a-L mulțumi; mă micșoram, mă anihilam total, încât uneori ajungeam până acolo la a-mi simți ființa descompusă. Nu mai puteam nici să lucrez, nici să pășesc și nici să respir, dacă El nu mă susținea. Apoi mă vedeam atât de rea, încât mă rușinam să mă arăt persoanelor, cunoscând cât de urâtă sunt, așa cum sunt în realitate. Pe cât îmi stătea în puteri, păstram distanța față de oameni, iar în sinea mea spuneam: Oh, dacă ar ști ei cât sunt de rea, s-ar îngrozi! O, dacă ar putea vedea harurile pe care mi le oferă Domnul (pentru că eu nu spuneam nimic nimănui) și că eu sunt mereu aceeași, oh, cât de îngroziți ar fi!

Prin urmare, dimineața, când mergeam să iau din nou Sfânta Împărtășanie, îmi părea că venind în interiorul meu, sărbătorea pentru bucuria pe care o simțea văzându-mă atât de anihilată; îmi spunea și alte lucruri în ce privește anihilarea mea, dar în moduri mereu diferite față de prima dată. Eu cred că mi-a vorbit nu o dată, ci de sute de ori și dacă mi-ar fi vorbit de mii de ori[1], ar avea mereu noi moduri de a spune despre aceeași virtute. O, divinul meu Învățător, cât ești de înțelept! Măcar dacă aș fi corespuns!

Îmi amintesc că într-o dimineață, în timp ce îmi vorbea despre aceeași virtute, mi-a spus că din cauza lipsei de umilință am comis atât de multe păcate, iar dacă eu aș fi fost mai umilă eram mai aproape de El și nu aș fi făcut atât de mult rău. M-a făcut să înțeleg cât de urât este păcatul, înfruntarea pe care acest sărman viermișor i-a adus-o lui Isus Cristos, ingratitudinea îngrozitoare, nelegiuirea enormă și marea daună provocată sufletului meu.

[1] Luisa zice „ar ține” folosind mereu – cum de fapt este frecvent în partea meridională – verbul „a ține” în loc de „a avea”, și uneori acest ultim verb ca auxiliar în loc de „a fi”.

6. Isus continuă opera Sa în suflet: o detașează de ea însăși (pe Luisa), purificând în întregime tot interiorul inimii ei.

Vointa DivinaUn comentariu

Când Învățătorul divin m-a eliberat de lumea exterioară, atunci a început să purifice interiorul meu și cu vocea interioară îmi spunea: „Acum am rămas singuri, nu ne mai deranjeze nimeni. Nu ești mai mulțumită acum, decât înainte, când trebuia să-i mulțumești pe atâția? Vezi, pe unul singur este mai ușor să-l mulțumești. Trebuie să ții cont că numai Eu și tu suntem pe lume. Promite-Mi să-Mi fii credincioasă, iar Eu voi revărsa în tine foarte multe haruri, încât vei rămâne tu însăți surprinsă”.

Apoi a continuat să-mi spună: „În ce te privește am mari planuri, dacă Îmi vei corespunde întotdeauna. Vreau să fac din tine o imagine perfectă a Mea, începând de când M-am născut, până am murit. Eu Însumi te voi învăța puțin câte puțin modul în care vei proceda.”

Și așa se întâmpla. În fiecare dimineață după Sfânta Împărtășanie îmi spunea ce trebuia să fac în timpul zilei. Voi spune totul pe scurt, căci după atât de mult timp este imposibil să pot spune totul. Nu-mi amintesc cu certitudine, dar îmi pare că pentru purificarea inimii, primul lucru pe care mi-l spunea că era necesar pentru a-mi purifica interiorul inimii mele era anihilarea eului meu, adică umilința. Apoi a continuat spunându-mi:

„Vezi, pentru a putea revărsa harurile Mele în inima ta, vreau să te fac să înțelegi că tu nu poți face nimic de una singură. Sunt foarte atent la acele suflete care își atribuie ele însele ceea ce fac, voind să-Mi fure foarte mult din harurile Mele. În schimb, celor care se cunosc pe sine, Eu sunt generos să le revărs în torente harurile Mele, știind foarte bine că nu fac referință la ele însele, Îmi sunt recunoscătoare, Îmi oferă acea stimă care Mi se cuvine și trăiesc mereu cu teama că dacă nu corespund [cerințelor] Mele, pot să le iau ceea ce le-am dat, știind că [nimic] nu este al lor.

În mod contrar, în inimile în care este o duhoare de mândrie, nici măcar nu pot să intru, pentru că fiind pline de sine, nu există un loc în care să Mă pot așeza. Cele nedemne nu țin cont de harurile Mele și merg din cădere în cădere până la distrugere. De aceea, vreau ca în această zi să faci acte continue de umilință; vreau ca tu să stai ca un copil înfășat, care nu poate să miște niciun picior pentru a face un pas, nici mâna pentru a lucra, așteptând totul de la mama. Astfel, tu vei sta alături de Mine ca un copil, rugându-Mă să te sprijin mereu și să te ajut. Confesează-Mi întotdeauna nimicnicia ta, pe scurt, așteptând totul de la Mine”.

5. Isus începe lucrarea Sa în suflet: o îndepărtează și o detașează (pe Luisa) de lumea exterioară

Vointa DivinaLasă un comentariu

Divinul Învățător de la început a detașat inima mea de toate creaturile, și cu vocea interioară mi-a spus: „Eu sunt toată frumusețea care merită să fie iubită. Dacă tu nu îndepărtezi această mică lume care te înconjoară, dacă nu-ți golești mintea de persoanele care te înconjoară, Eu nu voi putea intra în inima ta în mod liber. Acest murmur în mintea ta este un obstacol în a te face să-Mi auzi vocea mai limpede, să revărs harurile Mele și să te îndrăgostești cu adevărat de Mine. Promite-Mi să fii în întregime a Mea iar Eu Însumi voi pune mâna la lucru. Ai dreptate că singură nu poți nimic. Nu te teme, voi face Eu totul; dă-mi voința ta și asta îmi ajunge.”

Această voce o auzeam mai mult în Sfânta Împărtășanie. Îi promiteam lui Isus să fiu în întregime a Lui. i-am cerut iertare pentru că până în acel moment nu fusesem (toată a Lui), i-am spus că vreau cu adevărat să-L iubesc și L-am rugat să nu mă lase niciodată singură, fără prezența Sa. Vocea continua: „Nu, nu, te voi lăsa, ci voi veni să observ toate acțiunile tale, toate gesturile și dorințele tale.”[1]

Toată ziua i-am simțit prezența; îmi făcea observații în toate, ca de exemplu, dacă mă lăsam entuziasmată în a conversa puțin mai mult cu familia despre lucruri chiar indiferente, inutile, vocea interioară mi-a spus: „Aceste conversații îți umplu mintea de lucruri care Mie nu-Mi aparțin, îți înconjoară inima de praf, și ca urmare simți Harul meu mai slab, fără viață. Imită-Mă pe Mine pe când locuiam în casa din Nazaret. Mintea Mea era preocupată doar de slava Tatălui și de salvarea sufletelor; gura Mea nu rostea altceva decât conversații sfinte; prin vorbele Mele căutam să aduc ispășire pentru ofensele aduse Tatălui, să îndrept inimile și să le atrag către Iubirea Mea, în primul rând pe Mama mea și pe Sfântul Iosif. Într-un cuvânt, totul îl chema pe Dumnezeu, totul se înfăptuia pentru Dumnezeu și totul se referea la El. De ce nu ai putea și tu la fel?”

Eu am amuțit și-am devenit confuză. Căutam cât mai mult să stau singură. I-am mărturisit slăbiciunea mea, i-am cerut ajutorul și harul de a putea să fac ceea ce voia El, căci singură nu puteam să fac altceva decât rău. Dacă ziua mintea mea era preocupată de persoanele cărora eu le voiam binele, imediat mă mustra spunându-mi: „Acesta este binele pe care Mi-l vrei? Cine te-a iubit vreodată ca Mine? Fii atentă, dacă nu încetezi, Eu te voi părăsi!”

Uneori Isus îmi făcea atâtea reproșuri amare, încât nu puteam face altceva decât să plâng. Într-o dimineață după Sfânta Împărtășanie, Isus mi-a dat o lumină atât de clară asupra marii Iubiri pe care o avea El față de mine și despre nestatornicia și instabilitatea făpturilor, încât de atunci înainte inima mea nu a mai fost capabilă să iubească nicio persoană. Domnul Isus m-a învățat cum să iubesc persoanele fără să mă îndepărtez de El, adică să privesc creaturile ca imagini ale lui Dumnezeu, iar dacă primeam un bine din partea creaturilor, trebuia să mă gândesc că Dumnezeu era autorul acelui bine și că s-a folosit de făptură să-mi facă acel bine.

Inima mea se lega tot mai mult de Dumnezeu. Dacă după aceea primeam mortificări, trebuia să mă uit la ele ca la niște instrumente în mâna lui Dumnezeu pentru sfințirea mea, prin urmare inima mea nu era umbrită de aproapele meu. Așa se făcea că eu priveam toate făpturile în Dumnezeu. Pentru orice defect pe care-l observam la ele, nu-i pierdeam niciodată respectul. Dacă mă stimulau în vreun fel, mă gândeam că trebuie să primesc ceva nou pentru sufletul meu. Dacă mă lăudau, primeam cu dispreț aceste laude, spunând: Astăzi este așa, mâine pot să mă urască, gândind la instabilitatea lor. Pe scurt, inima mea a obținut o astfel de libertate, încât nici eu nu știu s-o exprim.

[1] Luisa avea cam 12 ani. De aici înainte narațiunea continuă în ordine cronologică.

Cele patru reguli de viață pe care Isus le-a dat Luisei cu ocazia Căsătoriei mistice:

Vointa DivinaLasă un comentariu

Preluate dintr-o copie manuscris din Primul Volum.

Deși se înțelege foarte bine că stilul și modul de exprimare ale Luisei, după toate probabilitățile conținutul este al ei.

Așadar spun, că Isus înainte de toate mi-a poruncit o detașare totală de toată creația și până și de mine însămi, de parcă ar fi trebuit să trăiesc într-o uitare perfectă a tuturor lucrurilor, pentru a face în așa fel încât să mă asigur că interiorul meu va avea întotdeauna fixată dulcea amintire a Lui, și o afecțiune plină de viață și o iubire puternică față de El, încât, fiind încântat de toate actele [mele], să poată forma o locuință stabilă în inima mea. În afară de El – mi-a spus – nu trebuia să mai cunosc pe nimeni, nici prieteni și nici măcar pe mine însămi; numai în El ar trebui să găsim amintirea a toate și a tuturor, întrucât în El făptura nu poate să nu fie găsită; și pentru a realiza acest lucru, a adăugat că trebuia să acționez întotdeauna cu sfântă indiferență și cu o nesocotire a ceea ce s-ar putea întâmpla în jurul meu, adică să acționez mereu cu dreptate și cu cea mai mare simplitate, neținând cont de avantajele sau dezavantajele care ar putea să-mi vină de la făpturi.

Apoi, în practică, dacă uneori nu făceam toate acestea, dulcele meu Isus, mustrându-mă cu severitate, îmi spunea: „Dacă nu vei ajunge la o detașare eficientă, chiar afectivă, nu vei putea fi investită complet cu Lumina Mea; dar dacă în schimb te vei despuia de orice afecțiune pământească, vei deveni ca un cristal foarte pur care va face să treacă prin el plinătatea luminii; astfel, Divinitatea Mea, care este Lumină, va intra în întregime în tine”.

În al doilea rând mi-a spus că eu nu trebuia să mai trăiesc în mine însămi, ci singură și cu totul în El, adică trăind detașată de mine însămi; trebuia să am mereu grijă să fiu copleșită de adevăratul duh de credință, prin care trebuia să încerc să mă cunosc din ce în ce mai mult pe mine însămi, pentru a nu mă încrede în propria mea capacitate, căci nu mă pricep să fac nimic de una singură, și să-L cunosc din ce în ce mai mult pe Isus al meu, pentru a putea avea din ce în ce mai multă încredere în El.

„Și după ce te-ai cunoscut pe tine însăți și Cine sunt Eu – mi-a spus -, în consecință se va întâmpla că de multe ori vei ieși adesea din tine însăți, [cu duhul] pentru a te arunca în imensa mare a Providenței Mele. Deci tu, ca o mică mireasă știind că Mirele este foarte gelos și că nu permite să ai nici cea mai mică plăcere cu alții, mereu te vei ține strâns de Mine; este precum aceea care stă cu fața mereu îndreptată spre Mire, pentru a face în așa fel, încât (El) să nu se îndoiască de ea, astfel tu Îmi vei oferi stăpânire absolută asupra ta, dacă (de exemplu) aș vrea să te dezmierd, să te umplu de carisme, de sărutări, de iubire, de asemenea, dacă aș vrea să te bat, să te îndurerez și să-ți dăruiesc orice suferință. La toate va trebui să te supui din iubire pentru Mine, întotdeauna în deplina ta libertate, pentru că vom avea în comun dureri și bucurii, ba chiar vom face întrecere care din noi doi va ști să ia asupra sa mai multe dureri, fără alt scop decât să ne mulțumim și să ne mulțumim reciproc.

În al treilea rând, nu trebuie să stea în tine voința ta, ci doar a Mea, care va trebui să stea și să domnească precum un Rege în palatul lui regal; altfel se vor face auzite în curând dezacordurile iubirii nepotrivite, din care se vor ridica umbre dense care vor revărsa în tine acele dizarmonii și acea neasemănare în a lucra, nedorită de nobilul acord comun care trebuie să domnească absolut între Mine și tine, mireasa Mea. Și această noblețe va domni în tine dacă din când în când vei încerca să intri în nimicul tău, adică dacă vei ajunge să ai o cunoaștere perfectă despre tine, nu pentru a te opri aici, ci cunoscându-ți nimicul, va trebui să faci tot ce îți stă în putere și cât mai curând pentru a intra în infinita putere a Voinței Mele, de unde vei lua toate harurile de care vei avea nevoie pentru a te anula pe tine în Mine, pentru a face totul cu Mine fără să ții cont de tine, deoarece doresc să dispari complet în Mine.

În al patrulea rând, de acum înainte vreau ca între tine și Mine să nu mai fie acel «tu» și «eu»; deci nu se va mai spune «vei face tu», «voi face eu», ci «vom face noi». Acel «al tău» și «al Meu» chiar trebuie să dispară, și în toate se va spune «al nostru», întrucât tu, precum mireasa Mea fidelă, vei lua parte în comun și vei călăuzi soarta lumii. Toți cei răscumpărați prin Sângele Meu au devenit fiii și frații Mei, și precum sunt ai Mei vor fi chiar fiii și frații tăi, care, ca și fii, vor fi iubiți de tine ca de o adevărată mamă. Este adevărat că acești frați și fii te vor costa multe dureri, deoarece majoritatea au devenit foarte indisciplinați, foarte corupți și chiar mulți sunt și indecenți; dar tu vei lua asupra ta, ca și Mine, durerile pe care le meritau, și cu prețul celor mai dureroase sacrificii vei încerca să-i salvezi, făcând în așa fel încât să-i conduci la Inima Mea, acoperiți de meritele durerilor suferite de tine și stropiți toți de al tău și al Meu Sânge, având în vedere că Tatăl Meu Ceresc nu va folosi pentru ei doar Milostivirea și iertarea. Însă, dacă vor fi mulți cu desăvârșire căiți, precum tâlharul cel bun, vor intra în curând în posesia Paradisului.

În cele din urmă, în măsura în care te vei detașa de tot ce nu este în mod pur al Meu, te vei afla tot mai cufundată în absoluta Mea Voință, în care vei dobândi plinătatea Iubirii Mele, prin cunoașterea Esenței Mele care din zi în zi va deveni mereu mai vie în tine. Și atunci mai mult ca niciodată, așa cum în sclipirea reflectării luminii imaginile se văd ca într-o oglindă, tot așa vei găsi în Mine în realitate toate făpturile ordonate având duh de inteligență și  de  iubire.  Astfel,  că tu dintr-o privire le vei vedea pe toate și vei cunoaște starea de conștiință a fiecăreia dintre ele, și ca o mamă mai mult decât iubitoare, în adevăratul duh al milostivirii care este duhul Meu și al Mamei Mele, vei face sacrificiul cel mai mare, sacrificându-te pentru ele. Acest sacrificiu va fi ca o imensă mantie care te va acoperi în întregime, devenind adevărata Mea imitatoare și mireasă credincioasă”.

Novena Sfântului Crăciun în Voința Divină

Vointa DivinaLasă un comentariu

Meditații mistice

Începutul narațiunii

Cam pe la șaptesprezece ani[1] m-am pregătit pentru sărbătoarea Sfântului Crăciun cu o novenă. În acest scop am practicat diferite acte de virtuți și mortificări și în mod special am onorat cele nouă luni în care Isus a stat în sânul matern, cu nouă ore de meditații pe zi, în cinstea misterului Întrupării.

Prima oră

De exemplu, timp de o oră mă duceam cu gândul în Paradis și îmi imaginam Preasfânta Treime: Tatăl care Îl trimitea pe Fiul pe pământ și Fiul care a asculta cu promptitudine de vrerea Tatălui, iar Duhul Sfânt consimțea, mintea mea era foarte surprinsă să vadă un mister atât de mare, o iubire reciprocă atât de puternică între Ei, dar și față de oameni, și apoi nerecunoștința oamenilor, dar mai ales a mea. Aș fi putut medita la acest aspect nu o oră, ci toată ziua, dar o voce interioară îmi spunea: „De ajuns! Vino și vezi alte abundențe ale iubirii Mele”.[2]

A doua oră

Mintea mea era purtată în sânul matern și rămâneam perplexă văzându-L pe Dumnezeul cel mare din cer, acum atât de mic în sânul matern. Spațiul era atât de restrâns, încât El nu se putea nici mișca, nici respira. Vocea internă îmi spunea: „Vezi cât te-am iubit? Oh, dă-mi puțin spațiu în inima ta, îndepărtează tot ce nu este al Meu. În acest fel Îmi vei da mai multă relaxare ca să mă pot mișca și mă vei ajuta să respir”. Inima mea se mistuia. Îi ceream iertare, Îi promiteam că voi fi în întregime a Sa și izbucneam în plâns. Dar reveneam la obișnuitele mele greșeli. O, Isuse, cât de bun a-ți fost cu această sărmană făptură!

A treia oră

O voce internă mi-a spus: „Fiica Mea, sprijină-ți capul pe sânul Mamei Mele; uită-te până în interiorul ei la mica Mea Umanitate. Iubirea Mea Mă mistuia; incendiile, oceanele, mările imense ale Iubirii Divinității Mele Mă inundau, Mă ardeau, își înălțau flăcările foarte mult în sus, încât se ridicau și se extindeau peste tot, la toate generațiile, de la primul până la ultimul om, iar mica Mea Umanitate era mistuită în mijlocul atâtor flăcări. Dar știi tu ce a vrut Iubirea Mea Eternă să mistuie[1]? Ah, sufletele! Și atunci am fost mulțumit, când le-am mistuit pe toate, rămânând concepute cu Mine. Eram Dumnezeu: trebuia să operez ca Dumnezeu, trebuia să le iau pe toate; Iubirea Mea nu mi-ar fi dat pace, dacă aș fi exclus vreunul… Ah, fiica Mea, uită-te bine în sânul Mamei Mele; fixează bine ochii în Umanitatea Mea zămislită și vei găsi sufletul tău conceput cu Mine, flăcările Iubirii Mele care te mistuiau[2]. Oh, cât te-am iubit și te iubesc!”

Eu m-am pierdut în mijlocul unei așa mari iubiri și nici nu știam să ies din ea; dar o voce mă chema puternic, spunându-mi: „Fiica Mea, aceasta încă nu este nimic. Strânge-te mai mult de Mine; dă mâinile tale Mamei Mele dragi, ca să te țină strânsă la sânul ei matern, iar tu aruncă o altă privire Umanității Mele mici concepute și privește al patrulea exces al Iubirii Mele”.

A patra oră

„Fiica Mea, de la Iubirea mistuitoare treci să privești la Iubirea Mea lucrătoare. Fiecare suflet conceput Mi-a adus povara păcatelor lui, a slăbiciunilor și a patimilor lui, iar Iubirea Mea mi-a poruncit să iau povara fiecăruia;  și nu doar  sufletele le-am conceput, dar și durerile fiecăruia, satisfacțiile pe care fiecare din ele trebuia să i le ofere Tatălui Meu Ceresc,  încât Pătimirea Mea a fost concepută împreună cu Mine.

Privește-Mă bine în sânul Mamei Mele Cerești. Oh, cât de sfâșiată a fost mica Mea Umanitate! Uită-te bine cum căpșorul Meu mic este înconjurat de o coroană de spini, care strângându-Mi puternic tâmplele, Mă determină să vărs râuri de lacrimi din ochi; nici nu puteam să Mă mișc pentru a le șterge. Te rog, înduioșează-te din milă pentru Mine! Șterge-Mi ochii de atâta plâns, tu care ai brațele libere pentru a face acest lucru! Acești spini sunt coroanele atâtor gânduri rele care se acumulează în mințile oamenilor. Oh, cum Mă înțeapă, mai mult decât spinii care încolțesc din pământ! Dar uită-te din nou la acea lungă răstignire de nouă luni: nu puteam să mișc niciun deget, nicio mână, niciun picior; eram aici mereu nemișcat, nu exista loc să Mă pot mișca nici măcar puțin. Ce lungă și grea răstignire, cu adaosul tuturor faptelor rele, care luând formă de cuie, Îmi străpungeau mâinile și picioarele în mod repetat”.

Și așa a continuat să-mi povestească, durere după durere, toate chinurile micii Sale Umanități, căci dacă aș vrea să le spun pe toate, m-aș lungi prea mult. După care am început să plâng și Îl auzeam spunându-mi în interiorul meu: „Fiica Mea, aș vrea să te îmbrățișez, dar nu pot, nu există spațiu, sunt imobilizat, nu pot s-o fac; aș vrea să vin la tine, dar nu pot să merg. Deocamdată, îmbrățișează-Mă și vino tu la Mine; apoi, când voi ieși din sânul matern, voi veni Eu la tine”[3].

Dar în timp ce cu închipuirea mea Îl îmbrățișam, Îl strângeam puternic la inima mea, o voce interioară îmi spunea: „Fiica Mea, este suficient pentru moment, continuă să reflectezi la al cincilea exces al Iubirii Mele”.

A cincea oră

Vocea interioară continua: „Fiica Mea, nu te îndepărta de Mine, nu Mă lăsa singur, Iubirea Mea vrea companie: un alt exces al Iubirii Mele care nu vrea să fie singur. Dar știi tu ce companie vrea să aibă? Pe cea a făpturii! Vezi, în sânul Mamei Mele, împreună cu Mine sunt concepute toate făpturile. Eu stau cu ele în totală Iubire; vreau să le spun cât le iubesc, vreau să vorbesc cu ele pentru a le spune bucuriile Mele și durerile Mele, că am venit în mijlocul lor ca să le fac fericite, să le consolez, căci voi sta în mijlocul lor ca un frățior de-al lor, dând fiecăreia toate bunurile Mele, Împărăția Mea, cu prețul Morții Mele; vreau să le dau sărutările Mele, mângâierile Mele, vreau să Mă joc cu ele.

Dar, vai, câte dureri Îmi dau! Care fuge de Mine, care se preface că este surdă și Mă obligă să tac, care disprețuiește bunurile Mele și nu se îngrijește de Împărăția Mea; Îmi înlocuiesc sărutările și mângâierile Mele cu nepăsarea și  uitarea de Mine, iar jocul Meu îl transformă într-un plâns amar… Oh, cât sunt de singur, și totuși în mijlocul multor [făpturi]! Oh, cât de grea Îmi este singurătatea! Nu am cui să-i spun un cuvânt, nici măcar de iubire, cui să Mă destăinui; sunt întotdeauna trist și tăcut, deoarece dacă vorbesc nu sunt ascultat.”

„Ah, fiica Mea, te rog, te implor, nu Mă lăsa singur în atât de multă singurătate, oferă-Mi acest bine de a Mă face să vorbesc iar tu să Mă asculți; dă ascultare Învățăturilor Mele. Eu sunt Învățătorul învățătorilor; câte lucruri vreau să te învăț! Dacă tu Mă vei asculta, Mă vei face să încetez din plâns și Mă voi juca cu tine; tu nu vrei să te joci cu Mine?”

Și în timp ce mă abandonam Lui, compătimindu-L din cauza singurătății Sale, vocea interioară continua: „Este suficient, gata, continuă să reflectezi al șaselea exces al Iubirii Mele.”

A șasea oră

„Fiica Mea, vino, roag-o pe Mama Mea, să-ți facă puțin loc în sânul ei matern, ca tu însăți să vezi starea dureroasă în care Mă aflu”.

Prin urmare, îmi imaginam cu gândul, că Regina noastră Mamă, pentru a-L mulțumi pe Isus, mi-ar fi făcut puțin loc și m-ar fi așezat înăuntru, dar era atât de dens întunericul, că nu-L vedeam; auzeam doar respirația Sa, iar El în interiorul meu continua să-mi spună: „Fiica Mea, privește un alt exces al Iubirii Mele. Eu sunt veșnica Lumină; soarele este o umbră a Luminii Mele; dar vezi unde M-a condus Iubirea Mea? În ce întunecată temniță Mă aflu? Nu este nicio licărire de lumină, este mereu noapte pentru Mine, dar noapte fără stele, fără odihnă; sunt mereu treaz, ce durere! Îngustimea închisorii, fără să pot face nici cea mai mică mișcare; întunericul dens; de asemenea și respirația – respir prin intermediul respirației Mamei Mele -, oh cât este de întreruptă! Și apoi adaugă întunericul păcatelor făpturilor; fiecare păcat era o noapte pentru Mine, și unindu-se, formau împreună un abis de întuneric fără țărm. Ce durere! O, excesul Iubirii Mele, M-a făcut să trec dintr-o imensitate de lumină, largă, într-un profund și dens întuneric și de o asemenea îngustime, încât să-Mi lipsească libertatea de a respira; și toate acestea din Iubire pentru făpturi!”

Iar în timp ce spunea acestea, gemea cu gemete înăbușite din cauza lipsei de spațiu, și plângea. Plângeam în hohote, i-am mulțumit, L-am compătimit; voiam să-i fac puțină lumină cu iubirea mea, cum îmi spunea El…, dar cine poate spune tot? Aceeași voce interioară adăuga: „Este suficient pentru moment, mergi la cel de-al șaptelea exces al Iubirii Mele”.

A șaptea oră

Vocea interioară continua: „Fiica Mea, nu Mă lăsa singur în atât de multă singurătate și în atâta întuneric; nu ieși din sânul Mamei Mele, ca să privești cel de-al șaptelea exces al Iubirii Mele. Ascultă-Mă: În sânul Tatălui Meu Ceresc, Eu am fost pe deplin fericit; nu exista bine pe care să nu-l posed: bucurie, fericire, totul era la dispoziția Mea; Îngerii, cu reverență, Mă adorau și stăteau la ordinele Mele. Ah, aș putea spune că excesul Iubirii Mele M-a determinat să-Mi schimb soarta, M-a restrâns în această temniță întunecată, M-a despuiat de toate bucuriile Mele, fericiri și bunuri, pentru a Mă înveșmânta cu toate nefericirile făpturilor[4]; și toate acestea pentru a face schimbul, pentru a le oferi destinul Meu, bucuriile și fericirea Mea veșnică. Dar aceasta nu ar fi fost o problemă, dacă nu aș fi găsit în ei și o mare nerecunoștință și o încăpățânare perfidă. Oh, cât de surprinsă a rămas Iubirea Mea veșnică înaintea acestei mari nerecunoștințe și a plâns din cauza încăpățânării și perfidiei omului! Nerecunoștința a fost spinul cel mai înțepător care Mi-a străpuns Inima, de la Zămislirea Mea până în ultimul moment al morții Mele. Uită-te, Inimioara Mea este rănită și picură sânge; ce durere, ce convulsie simt! Fiica Mea, să nu-Mi fii nerecunoscătoare; nerecunoștința este durerea cea mai grea pentru al tău Isus, înseamnă să-Mi închizi ușile în față pentru a Mă lăsa afară și să tremur de frig. Însă chiar și la atâta nerecunoștință Iubirea Mea nu s-a oprit și a fost dispusă la o Iubire insistentă, rugătoare, gemândă și cerșetoare; și acesta  este cel  de-al optulea exces al Iubirii Mele”.

A opta oră

„Fiica Mea nu Mă lăsa singur; sprijină-ți capul pe sânul Mamei Mele dragi, căci chiar și din afară vei auzi gemetele Mele și implorările Mele. Și văzând că nici gemetele Mele, nici implorările Mele nu înduioșează făptura din compasiune pentru Iubirea Mea, Mă arăt[5] ca cel mai sărac dintre cerșetori și, întinzându-Mi mica Mea Mânuță, le cer măcar din milă, ca pomană, sufletele lor, afecțiunile și inimile lor. Iubirea Mea voia să învingă cu orice preț inima omului; și văzând că după șapte excese ale Iubirii Mele acesta era rezervat, făcea pe surdul, nu se îngrijea de Mine, nici nu voia să Mi se dăruiască, Iubirea Mea a vrut să-l stimuleze și mai mult; ar fi trebuit să se oprească, însă nu a făcut-o; a vrut să iasă și mai mult din limitele lui, și chiar din sânul Mamei Mele a făcut să ajungă Vocea Mea la fiecare inimă în modurile cele mai sugestive, cu rugăciunile cele mai însuflețite, cu cele mai pătrunzătoare cuvinte… Dar știi ce-i spuneam? «Fiul Meu, dă-mi inima ta; tot ceea ce vrei, Eu îți voi oferi, atâta timp cât tu Îmi dai în schimb inima ta. Am coborât din Cer pentru a o cuceri: te rog, nu Mi-o nega! Nu-Mi dezamăgi speranțele!» Și văzându-l rezervat,- ba chiar, mulți Îmi întorceau spatele -, am continuat cu gemete, împreunam Mâinile Mele micuțe și, plângând cu vocea înăbușită de un plâns convulsiv, adăugam; «Vai, vai, sunt Micul Cerșetor; nici măcar ca pomană nu vrei să-mi dai inima ta?» Nu este acesta un exces mai mare al Iubirii Mele, când Creatorul, pentru a se apropia de făptură, ia forma unui copilaș, pentru a nu provoca teamă, și pentru a cere măcar din milă, inima făpturii? Și, văzând că nu vrea să Mi-o ofere, să Mă rog, să gem și să plâng?”

Și apoi simțeam că îmi spunea: „Și tu, nu vrei să-Mi oferi inima ta? Poate chiar și tu vrei să gem, să Mă rog și să plâng pentru a-Mi oferi inima ta? Vrei să-Mi negi pomana pe care ți-o cer?”

Și în timp ce spunea acestea, simțeam cum gemea.

Iar eu: „Isuse al meu, nu plânge, Vă ofer inima mea și pe mine însămi”.

Iar vocea interioară continua: „Mergi mai departe, mergi la al nouălea exces al Iubirii Mele”.

A noua oră

„Fiica Mea, starea Mea este tot mai dureroasă. Dacă Mă iubești, privirea ta să fie fixată în Mine, pentru a vedea dacă Micului tău Isus îi poți oferi o oarecare ușurare. Un cuvânt de iubire, o mângâiere, un sărut, vor pune capăt plânsului Meu și suferințelor Mele.

Ascultă, fiica Mea, după ce am dat opt excese ale Iubirii Mele, pe care omul Mi le-a răsplătit atât de rău, Iubirea Mea nu a renunțat și la al optulea exces, a vrut să-l adauge pe al nouălea; și acestea au fost neliniștile, suspinele de foc, flăcările dorințelor, deoarece voiam să ies din sânul matern pentru a îmbrățișa omul, iar acest lucru Mi-a dus mica Mea Umanitate, care încă nu era născută, la o astfel de agonie încât să ajungă să-și dea ultima suflare. Și în timp ce stăteam să-Mi dau ultima suflare, Divinitatea Mea, care era nedespărțită de Mine, Îmi oferea surse de viață, și așa am revenit la viață, pentru a continua Agonia Mea și pentru a Mă reîntoarce să mor din nou. Acesta a fost al nouălea exces al Iubirii Mele: să agonizez și să mor continuu din iubire pentru făptură. Oh, ce lungă agonie de nouă luni! Oh, cum Mă făcea Iubirea să mor și să Mă sufoc! Și dacă nu aș fi avut Divinitatea cu Mine, care Îmi reda viața de fiecare dată când urma s-o termin, Iubirea M-ar fi mistuit înainte de a ieși la lumina zilei”.

Apoi adăuga: „Privește-Mă, ascultă-Mă cum agonizez! Cum bate Inima Mea mică, respiră cu dificultate, arde! Privește-Mă, acum mor!”

Și făcea o liniște profundă. Eu simțeam că mor, mi se răcea sângele în vene și tremurând îi spuneam:„Iubirea mea, Viața mea, nu muri, nu mă lăsa singură! Tu vrei iubire, iar eu Te voi iubi, nu Te voi mai lăsa. Dă-mi flăcările Tale, să Te pot iubi mai mult și să mă mistui în întregime pentru Tine”.

Concluzia Novenei[3]

Așa trecea a doua oră a zilei și treptat-treptat și celelalte ore și dacă aș spune tot, ar fi prea obositor. Aceste meditații le făceam în genunchi, iar când nu-mi permitea familia, le făceam lucrând. Vocea interioară nu îmi dădea nici liniște, nici pace, până nu făceam ce voia. De altfel, munca nu îmi era un obstacol pentru ce trebuia să fac. Așa am petrecut zilele novenei. În ajunul Crăciunului simțeam în mine o fervoare neobișnuită și cum stând singură în cameră, iată că mi s-a înfățișat Copilașul Isus, foarte frumos, da, care tremura dorința de a mă îmbrățișa, așa că m-am ridicat și am alergat să-L îmbrățișez eu, dar în timp ce-L strângeam la piept, a dispărut. Aceasta s-a repetat de trei ori. Am rămas foarte emoționată și înflăcărată, încât nu pot să explic. Nu apoi după un timp nu am ținut cont; n-am spus nimănui și din când în când cădeam în aceleași greșeli. Totuși vocea interioară nu m-a părăsit niciodată. În orice activitate mă mustra, mă corecta, mă însuflețea; într-un cuvânt, Domnul a fost pentru mine ca un tată bun, pentru că atunci când fiul caută să se îndepărteze de pe drumul cel drept, atunci El [Tatăl] folosește toate strădaniile, grijile, pentru a-l păstra, astfel încât [omul] să formeze [pentru Dumnezeu] onoarea Sa, gloria Sa și coroana Sa. O, Doamne, prea nerecunoscătoare V-am fost!

Nihil obstat

Die Vigesimo Nono

Septembris 1926

Canonico Hanibal M. Di Francia

Notă finală: Pe lângă această copie a caietului autograf al Luisei, probabil că Luisa a adăugat mai târziu, verbal sau în scris, anumite lucruri pentru a completa narațiunea (de exemplu, cele patru reguli de viață pe care Isus i le-a dat în căsătoria mistică, și care completează Anexa).

[1] „Dumnezeul nostru este un foc mistuitor” (Evrei 12, 29).

[2] Pe lângă faptul că această Novenă de Crăciun este o practică tradițională larg răspândită a evlaviei populare, este expresia unui mister profund, a unui adevăr teologic. Isus, adevăratul Dumnezeu și adevăratul Om, încă din primul moment al Întrupării Sale și-a îndeplinit lucrarea de Răscumpărător, pe lângă cea a Primului – Născut dintre toate creaturile, în folosirea deplină a rațiunii și a voinței nu numai a Divinității Sale, ci și a Umanității Sale perfecte.

[3] Aceste cuvinte indică o învățătură fundamentală pe care Domnul o va dezvolta pe parcursul acestor scrieri. Ele sunt ca două etape ale vieții spirituale: în prima, sufletul trebuie să fie protagonistul în căutarea lui Dumnezeu; apoi în a doua etapă, Isus este protagonistul Divin, când va veni la întâlnirea cu sufletul.

[4] De văzut Filipeni 2, 5-8.

[5] Luisa scrie: „mă comport ca cel mai sărac”.

[1] Crăciunul anului 1882.

[2] În „Caietul cu amintiri din copilărie” zice „… La vârsta de 12 ani cu aproximație… am început să aud vocea interioară a lui Isus, mai ales la Împărtășanie”.

[3] Celelalte Ore ale Novenei, Luisa le-a adăugat din ascultare la sfârșitul acestui prim Volum.

CARTEA CERULUI

Vointa DivinaLasă un comentariu

LUISA PICCARRETA – FIICA CEA MICĂ A VOINȚEI DIVINE

Titlul pe care îl vei da cărții pe care o vei tipări despre Voința Divină va fi acesta:

ÎMPĂRĂȚIA VOINȚEI MELE DIVINE ÎN MIJLOCUL CREATURILOR

– CARTEA CERULUI –

RECHEMAREA CREATURII LA ORDINE, LA LOCUL EI ȘI ÎN SCOPUL

PENTRU CARE A FOST CREATĂ DE DUMNEZEU

(27.08.1926)

NARAȚIUNEA VIEȚII PETRECUTE PÂNĂ LA VÂRSTA DE 34 DE ANI SCRIS ÎN ANUL 1899


PRIMUL VOLUM

IMI – Isus, Maria, Iosif

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.

Primul volum a început să fie scris în anul 1899 din ascultare față de confesorul Don Gennaro de Gennaro[1]

Din pură ascultare încep să scriu[2]. Voi știți[3], o, Doamne, cât mă costă sacrificiul pe care îl fac; aș prefera să mă supun morții de o mie de ori decât să scriu un singur rând despre tot ce s-a întâmplat între mine și Dumneavoastră. O, Dumnezeul meu! Natura (umană) se cutremură, se simte zdrobită și aproape înfrântă doar gândindu-mă. O, Doamne, Viața vieții mele, dă-mi tăria necesară să pot împlini sfânta ascultare! Dumneavoastră, care ați dat inspirație confesorului, dați-mi harul de a putea îndeplini ceea ce mi se poruncește.

O, Isuse! O, Mire! O, Tăria mea! Către Dumneavoastră mă înalț, la Dumneavoastră vin eu, în brațele Voastre mă abandonez și mă odihnesc. Oh, mângâie-mă în suferința mea și nu mă lăsa singură și abandonată! Fără ajutorul Vostru sunt sigură că nu voi avea tăria de a face această ascultare, care mă costă atât de mult. Fără ajutorul Vostru voi fi învinsă de dușman și mă tem că voi fi pe bună dreptate alungată[4] de Dumneavoastră din cauza neascultării mele.

Oh, privește-mă mereu cu insistență, Mire Sfânt, pe mine care mă aflu în brațele Voastre! Vedeți de câte obscurități sunt înconjurată? Sunt atât de dense, că nu lasă să intre nici măcar un atom de lumină în sufletul meu. O, misticul meu Soare Isus, această lumină să strălucească în mintea mea, încât să fugă întunericul și să pot în mod liber să-mi amintesc de acele haruri pe care le-ați oferit sufletului meu. O, Soare Veșnic, desprinde-ți o rază de lumină și așezați-o în intimitatea inimii mele ca s-o purificați de noroiul în care zace; incendiați-o, mistuiți-o cu iubirea Voastră, ca ea, care a simțit cel mai mult dulceața Iubirii Voastre, să le-o poată arăta în mod clar celor care mai zac în noroi. O, Soarele meu Isus, trimite încă o altă rază de lumină pe buzele mele, ca să pot spune adevărul curat, doar cu scopul de a ști dacă sunteți Dumneavoastră sau este dușmanul care mă înșală. Dar, o, Isuse, încă în ce lumină slabă mă văd, în aceste brațe ale Voastre! Oh, mulțumiți-mă! Dumneavoastră care mă iubiți foarte mult, continuați să trimiteți Lumină. O, Soarele meu, Frumosul meu, vreau practic să intru în centru, ca să rămân în întregime cufundată în această lumină atât de pură. Soare Divin, faceți ca această lumină să meargă înaintea mea, să mă urmeze de aproape, să mă înconjoare peste tot și să intre în fiecare ascunzătoare intimă din interiorul meu, ca pe măsură ce se consumă ființa mea pământească, să transformați totul în Ființa Voastră Divină.

Preasfântă Fecioară, Mamă binevoitoare, vino în ajutorul meu, obține-mi de la dulcele Vostru și al meu Isus, harul și tăria pentru a face această ascultare.

Sfinte Iosif, dragul meu protector, asistă-mă în această circumstanță.

Sfinte Arhanghel Mihail, apără-mă de dușmanul infernal care îmi pune în minte o sumedenie de obstacole pentru a mă provoca să nu împlinesc această ascultare.

Sfinte Arhanghel Rafael și dumneavoastră Îngerul meu păzitor, veniți să mă ajutați, să mă însoțiți și să conduceți mâna mea, ca să pot scrie doar adevărul.

Să fie totul pentru onoarea și slava lui Dumnezeu și pentru toată confuzia mea.

O, Mire Sfânt, vino în ajutorul meu. Cu toate că ai dăruit sufletului meu nenumărate haruri, totuși eu sunt îngrozită și înspăimântată, plină de confuzie și rușine, văzându-mă încă așa de rea și necorespunzătoare[5] la harurile Voastre. Dar, binevoitorule și dulcele meu Isus, iartă-mă, nu Te retrage de la mine, ci continuă să reverși în mine harul Tău, ca să puteți face din mine un triumf al milostivirii Voastre.

[1] Notă adăugată de ultimul Confesor al Luisei, D. Benedict Calvi. Luisa a scris acest volum în același timp cu al doilea, pe care îl prezintă sub forma unui jurnal. În el își povestește viața ei trecută, fără să urmeze o ordine precisă cronologică. În 1926 a completat autobiografia cu acest „Caiet cu amintiri din copilărie”.

                Această transcriere este conform originalului. Singurele diferențe inevitabile sunt corecțiile de punctuație indispensabile și corecțiile ortografice, substituțiile sau adăugirile de litere și, uneori, chiar și unele cuvinte, de exemplu, pentru a indica subiectul propoziției sau pentru a scrie forma verbală corectă; dar literele șterse, (de exemplu, ale unei consoane duble) nu sunt raportate sau când a fost necesar la un moment dat, să se inverseze ordinea cuvintelor într-o propoziție excesiv de complicată. În această ediție nu au fost evidențiate corecturile, literele sau cuvintele adăugate, pentru că textul ar deveni foarte greu.

[2] Luisa a primit sfânta ascultare de a scrie tot ce s-a petrecut între ea și Isus, de la al treilea Confesor, Don Genaro De Genaro, care începând din anul 1898 a avut grijă de ea timp de cei 24 de ani. Luisa a început să scrie volumele ei (36 de caiete voluminoase) sub formă de jurnal, pe data de 28 februarie 1899, începând cu al doilea volum. În același timp l-a scris și pe primul volum, în care își povestește viața ei trecută, începând cu vârsta de 12 ani (cu aproximație între1877-1899). Mai târziu, în anul 1926, a trebuit să scrie un „Caiet cu amintiri din copilărie” pentru a completa primul volum. Ultimul capitol al ultimului volum (al 36-lea) este din 28 decembrie 1938; și a încetat să mai scrie atunci când i s-a poruncit să nu o mai facă.

[3] În sudul Italiei și în particular în Puglia se obișnuiește să se adreseze cu „Dumneavoastră” în semn de respect. Luisa trece încontinuu de la „Dumneavoastră” la „Tu” și invers, atunci când îi vorbește lui Isus. În anumite momente aceasta ar putea să depindă și de diferitele stări sufletești ale ei. În acest prim volum, acest cuvânt „Dumneavoastră” a fost lăsat ori de câte ori Luisa l-a scris;darîn celelalte volume, acest cuvânt va fi înlocuit cu „Tu”.

[4] Acest cuvânt pare să fie cuvântul scris de Luisa: nu există în limba italiană, deși se înțelege semnificația (necorespunzătoare).

[5] Înseamnă că încă nu este corespunzătoare cu acest har.

Fiat (Facă-se Voia Ta…)

Vointa DivinaLasă un comentariu

IMI (Isus, Maria, Iosif)

15 Iulie 1926

Isuse al meu, Iubirea mea, Mama mea Cerească și Suverană Regină, veniți în ajutorul meu, luați în mâinile voastre sărmana mea inimă. Nu vedeți cum îmi sângerează ca urmare a luptei grele pe care o duc, din cauză că trebuie să o iau de la capăt pentru a spune despre sărmana mea existență, despre copilăria mea? Cu orice preț aș vrea să scap de acest sacrificiu foarte dureros și greu, și e cu atât mai greu pentru că este neașteptat, dar o nouă ascultare intră în acțiune pentru a tortura existența mea săracă și nesemnificativă. Isuse, Mamă, veniți în ajutorul meu, pentru că altfel simt că voința mea vrea să intre din nou în acțiune, ca să aibă viață și să poată spune un Nu hotărât celor care îmi poruncesc. Ah, Isuse, vei permite oare să am de-a face cu vrerea mea, după atâta timp în care Tu, cu atâta gelozie, o ții legată la picioarele Tale, ca pe un dar și triumf al fiicei Tale mici? Mi-au impus să mă rog pentru a afla de la Tine dacă trebuie sau nu să o fac, iar Tu, în loc să fii de parte mea, mi-ai spus: „Aceasta va fi de folos pentru a face cunoscut pământul (care se referă la Luisa) pe care urma să îl lumineze Soarele Voinței Mele pentru a-Și forma Împărăția”.

Ah, Isuse, pe mine mă interesează să fac cunoscut micul meu pământ, iar pe Tine Te interesează să fie cunoscută Vrerea Ta. Așa este, Isuse?

Dar Isus a tăcut și a dispărut, iar eu rostesc cu multă amărăciune în suflet: FIAT! FIAT! și încep să scriu. La început voi relata ceea ce mi-a spus familia mea.

M-am născut în anul 1865, pe 23 aprilie, dimineața[1], în Duminica Albă. Seara m-au botezat[2]. Mama mea mi-a spus că m-am născut cu susul în jos, dar ea nu a suferit nimic în timpul nașterii, astfel că eu, în întâlnirile și circumstanțele sărmanei mele vieți, de obicei spun: M-am născut cu susul în jos! Este drept ca viața mea să fie diferită de a celorlalți oameni[3].

Prin urmare, îmi amintesc că de la vârsta fragedă de trei-patru ani până pe la zece ani, aveam un temperament fricos, și era atât de mare frica mea, încât nu reușeam să stau singură, nici să fac un pas de una singură. Frica mea e motivată de faptul că încă de la trei ani aveam coșmaruri noaptea. Îl visam pe diavol, care m-a speriat suficient încât să mă facă să tremur. De multe ori îl visam că mă trage și vrea să mă ia cu el, iar eu făceam un mare efort să fug. În același vis asudam rece, mă ascundeam, fugeam în brațele Mamei mele. Aceste vise mă marcau toată ziua și aveam teama că diavolul ar putea ieși de oriunde.

Acum cred că aceasta mi-a făcut bine, pentru că încă de la acea vârstă fragedă recitam de multe ori Bucură-Te, Marie și Tatăl nostru[4] apelând la toți sfinții al căror nume îl știam, ca să obțin harul, de a nu-l mai visa pe diavol, iar dacă auzeam numele unui sfânt pe care nu-l cunoșteam, imediat adăugam un Tatăl nostru,dacă era bărbat și un Bucură-te, Marie,dacă era femeie, pentru că îmi spuneam că dacă nu îi onorez pe toți sfinții, îl voi visa din nou pe diavol. Îmi amintesc că încă de la acea vârstă recitam mereu cele șapte Bucură-te, Marie,către Mama Îndurerată, astfel că aveam un șir lung de Tatăl nostruși Bucură-te, Marie.De aceea, în timp ce fetițele celelalte sau surioarele mele se jucau, eu stăteam la o mică distanță de ele sau împreună cu ele, pentru că îmi era frică, dar nu luam parte la jocurile lor inocente, ca să recit nenumăratele Bucură-Te, Marie și Tatăl nostru. Îmi amintesc de asemenea că uneori o visam pe [Sfânta] Fecioară cum îl alunga pe diavol, iar o dată mi-a spus: Fiica Mea, plângi, că Fiul Meu a murit!Eu am fost zguduită și am compătimit-o, și asta mă făcea nefericită. Când am ajuns la vârsta la care eram capabilă să meditez, să citesc, nu puteam să mă retrag din cauza fricii și, prin urmare, nu puteam face ceea ce voiam.

Când am ajuns la vârsta de unsprezece ani am devenit fiica Mariei[5] și într-o zi, în timp ce voiam să mă rog și să meditez, m-a cuprins frica. Am dat să fug în mijlocul familiei, dar am simțit o forță în interiorul meu care mă reținea, și am auzit în adâncul sufletului meu o voce care îmi spunea:

De ce te temi? Îngerul tău este lângă tine, Isus este în inima ta, Mama Cerească te ține sub mantia Ei. Așadar, de ce te temi? Cine este mai puternic: Îngerul tău păzitor, Isus al tău, Mama ta Cerească, sau dușmanul infernal? De aceea nu fugi, ci rămâi. Roagă-te să nu-ți fie frică.

Am primit în interiorul meu un sentiment de siguranță[6] care mi-a adus atâta putere, curaj și fermitate, încât mi s-a îndepărtat frica, și ori de câte ori mă simțeam surprinsă de frică, auzeam repetându-se aceeași voce în interior, iar eu mă simțeam purtată de mână de Îngerul meu, de Suverana Regină și de dulcele Isus. În preajma Lor mă simțeam triumfătoare și am dobândit un asemenea curaj, care mi-a îndepărtat toată frica, iar coșmarurile au încetat. Așa am putut să stau singură, să merg singură, să mă plimb prin grădină atunci când stăteam la fermă[7], în timp ce înainte, dacă mergeam (singură), atunci când vedeam chiar și numai creanga unui copac mișcându-se fugeam, deoarece credeam că acolo deasupra e diavolul.

Îmi amintesc de o zi, de pe vremea când eram mică și îmi era frică, de numeroasele vise cu prezența dușmanului, care mi-au făcut copilăria nefericită, i-am spus lui Isus: La ce bun, Iubirea mea, am petrecut vârsta copilăriei mele cu atâta teamă, cu atâtea vise rele, care mă făceau să tremur, să transpir și să fiu mâhnită la o vârstă atât de fragedă?

Nu înțelegeam nimic, nici nu cred că dușmanul ar fi avut vreun scop, eu fiind de o vârstă atât de mică. Isus mi-a spus:

„Fiica Mea, dușmanul prevedea câte ceva referitor la tine, prevedea că Mi-ai putea fi de folos pentru mare Mea Glorie,iar să primească o mare înfrângere, așa cum n-a mai avut. Ba, mai mult, a văzut că oricât se străduia, n-a putut face să pătrundă în tine nicio afecțiune sau vreun gând impur pentru că Eu îi țineam ușile închise și el nu știa pe unde să intre. Văzând aceasta se supăra și încerca să te distrugă, pentru că nu era în stare de altceva, decât să provoace vise înfricoșătoare și înspăimântătoare. Necunoscând motivul planurilor Mele mari asupra ta, care urmau să servească la distrugerea împărăției lui, era foarte atent să cerceteze cauza, cu speranța de a-ți face rău în toate felurile”.

Domnul nostru a fost foarte bun cu mine și mi-a dat părinți buni și erau foarte atenți să nu auzim nici un cuvânt de blasfemii, nici vorbe necinstite[8]. Mă iubeau, dar cu dragoste demnă și serioasă. Îmi amintesc că niciodată tatăl meu nu m-a luat în brațe atunci când eram copil, și nu i-am dat, dar nici n-am primit sărutări. Îmi amintesc că nici mamei mele nu i-am dat sărutări, iar când am fost mai mare și am ajuns să zac la pat, mama mea, trebuind să meargă la fermă și să lipsească cu lunile, când își lua rămas bun de la mine și intenționa să mă sărute, dar eu, văzând aceasta, înainte ca ea să facă gestul, îi sărutam mâna, iar ea se abținea de la acest gest de afecțiune maternă. Tata și mama erau îngeri de puritate și de modestie. Erau generoși cu angajații lor, frauda, înșelăciunea nu aveau loc în casa noastră. Era atât de mare grija lor [față de noi], că niciodată nu ne încredințau altor persoane străine, și eram întotdeauna cu ei. Eu îmi doresc ca binecuvântatul Isus să fi premiat multele lor virtuți, oferindu-le în schimb ca locuință, Patria Cerească.

Îmi amintesc, de asemenea, că aveam un temperament rușinos și atunci când rudele sau cunoscuții veneau să ne viziteze, eu fugeam la etaj ca să nu mă găsească, sau mă ascundeam în spatele unui pat și mă rugam și atunci ieșeam, când mă chemau și îmi spuneau că au plecat. Când mama se ducea în vizită la rude și dorea să merg cu ea, plângeam pentru că nu voiam să merg, așa că preferam să stau încuiată în casă împreună cu o surioară de a mea, care avea aproape același temperament ca al meu și ne mulțumeam să rămânem singure, încuiate în casă, decât să ieșim. Această rușine [pe care o aveam] nu mă lăsa să iau parte la nimic, nici la sărbători, nici la petreceri, chiar dacă erau inocente, așa cum se obișnuia în familii. Eram sacrificata rușinii, iar dacă ai mei mă forțau, mă puneau în dificultate, pentru că. Toate lucrurile străine mie mă făceau să mă rușinez. Amintindu-mi de toate aceste situații, care într-un fel îmi făceau copilăria nefericită, dulcele meu Isus mi-a spus:

„Fiica Mea, chiar și rușinea cu care te-am înzestrat încă din fragedă copilărie a fost una dintre cele mai mari gelozii ale iubirii Mele față de tine. Nu voiam să intre nimeni în interiorul [sufletului] tău, nici lumea, nici persoanele. Am vrut să devii străină pentru toți. Nu am vrut să iei parte la nimic care să-ți facă plăcere, deoarece am stabilit încă de atunci că trebuia să formez în tine Împărăția Fiatului Suprem și trebuind să iei parte la sărbătorile și bucuriile Sale care sunt în El, era drept să nu te bucuri de nicio altă sărbătoare. De aceea, trebuia să fii absentă de la plăcerile și distracțiile care sunt pe pământ. Ești mulțumită?”

Dar în ciuda faptului că eram rușinoasă și fricoasă, aveam un temperament plin de viață, vesel: săltam, alergam și făceam uneori șotii (adică glume).

Mai târziu, la vârsta de aproximativ 12 ani, a început o altă perioadă a vieții mele: am început să aud vocea lui Isus în interiorul meu, mai ales în Sfânta Împărtășanie. Prima Împărtășanie am făcut-o la nouă ani, și în aceeași zi am primit și Sacramentul Sfântului Mir[9].

Deseori, Isus se făcea auzit în interiorul meu când primeam Sfânta Împărtășanie. Uneori, după Sfânta Împărtășanie, rămâneam ore întregi îngenunchiată, aproape fără să mă mișc, și auzeam vocea internă care îmi reproșa, că nu am fost bună și atentă. Dacă în cursul zilei eram uneori neatentă, oh, cum mă mustra, și termina spunându-mi: „Și totuși spui că Îmi vrei binele. Unde este acest bine al tău”? Auzind aceasta am simțit că mor și am promis să fiu mai atentă, iar Isus a adăugat: „Voi vedea, voi vedea, dacă va fi adevărat; nu-Mi sunt suficiente cuvintele, ci fapte vreau!”

Sfânta Împărtășanie a devenit pasiunea mea predominantă. În ea mi-am focalizat toate afecțiunile mele. Eram sigură că-l aud vorbind pe Domnul nostru; cât mă costa să fiu lipsită de ea, pentru că eram constrânsă de familie să merg cu ei la fermă și trebuia să stau multe luni fără Liturghie și fără Împărtășanie! De câte ori am izbucnit în plâns văzând copaci, flori și întreaga creație…! Spuneam în sinea mea: „Lucrările lui Isus sunt în jurul meu; numai Isus nu este cu mine… Oh, vorbește-mi tu floare, tu soare, tu cer, tu apă cristalină, care te reverși în lacul nostru, vorbiți-mi despre Isus; sunteți lucrările mâinilor Sale, dați-mi vești despre El…!”

Și îmi părea că toate îmi vorbeau despre El. Fiecare lucru creat îmi vorbea despre fiecare calitate a lui Isus, iar eu, plângând că nu-L puteam primi pe Cel, pe care toate lucrurile Îl iubeau și care știau atât de bine să povestească despre frumusețea, despre iubirea, despre bunătatea lui Isus, plângeam și am ajuns să mă îmbolnăvesc.

Chiar și atunci când meditam, auzeam vocea lui Isus, dar uneori îmi lipsea; în schimb în [Sfânta] Împărtășanie, niciodată. De multe ori meditam și rămâneam câte două-trei ore fără să mă pot detașa de fragmentul pe care-l citeam, iar când mă opream, auzeam vocea lui Isus în interiorul meu care, comportându-se ca un Învățător, îmi explica meditația.

Încă de pe atunci, în interiorul meu, binevoitorul meu Isus îmi dădea lecții despre Cruce, despre blândețe, despre ascultare, despre Viața Sa ascunsă… În privința Vieții Sale ascunse, îmi amintesc că mi-a spus:

„Fiica Mea, viața ta trebuie să fie în mijlocul Nostru, în casa din Nazaret. Dacă muncești, dacă te rogi, dacă mănânci, dacă mergi, trebuie să ai o mână la Mine și cealaltă la Mama noastră, iar privirea la Sfântul Iosif, pentru a vedea dacă actele tale corespund cu ale Noastre, ca să poți spune:Mai întâi de toate îmi iau ca model ceea ce fac Isus, Mama Cerească, și Sfântul Iosif și apoi îi urmez. În funcție de modelul pe care l-ai luat, vreau să repeți ceea ce Eu am făcut în viața Mea ascunsă; vreau să găsesc întinelucrările Mamei Mele, ale dragului Meu Sfânt Iosif și înseși lucrările Mele”.

Eu am devenit confuză și i-am spus lui Isus: „Iubitul meu Isus, eu nu știu ce să fac”.

Iar El a spus: „Fiica Mea, curaj, nu te necăji; dacă nu știi ce să faci, cere-Mi să te învăț, iar Eu imediat te voi învăța; o să-ți spun cum am procedat Noi, [o să-ți vorbesc despre] intențiile Mele, despre iubirea continuă pe care o aveam toți trei, iar Eu eram ca o mare, iar ei [Iosif și Maria] ca niște râuri, iar [noi trei] eram mereu preaplini, în modul în care ne revărsam necontenit unul în celălalt și eram atât de absorbiți în iubire, încât ne rămânea puțin timp să vorbim[10]. Vezi cât de departe ești? Mai ai multe de făcut ca să Ne ajungi; ai nevoie de multă tăcere și atenție, iar Eu nu te vreau în afara, ci în mijlocul Nostru”.

Așadar, când nu știam ce să fac, Îl întrebam pe Isus și El mă învăța în interiorul meu. Încercam din răsputeri să mă îndepărtez de familie, ca să rămân singură, pentru a păstra tăcerea. Îmi luam ceva la care să lucrez și ceream permisiunea mamei să merg la etaj, iar ea îmi dădea voie. Mintea mea era în casa din Nazaret și mă uitam când la unul, când la celălalt. Eram foarte surprinsă să-i văd atât de atenți în munca lor umilă, atât de absorbiți în flăcările iubirii, care se înălțau atât de sus, încât lucrările lor rămâneau aprinse și transformate în iubire[11]. Cuprinsă de uimire, gândeam în sinea mea: Ei iubesc atât de mult, dar iubirea mea cum este? Pot spune și eu că lucrările mele, rugăciunile mele, când mănânc, când merg, sunt flăcări care se înalță către Tronul lui Dumnezeu și, formând un râu, se revarsă în marea lui Isus? Constatând că lucrurile nu se prezentau așa, eram îndurerată, dar Isus îmi spunea din interiorul meu: „Ce ai? Nu te îndurera; ușor-ușor vei reuși. Eu îți voi sta alături, iar tu urmează-Mă și nu te teme”.

Dacă ar fi să spun tot ce s-a petrecut în interiorul meu în timpul copilăriei, m-aș lungi prea mult. Pe de altă parte, în primul volum pe care l-am scris, am pomenit despre lucrarea harului în sufletul meu, fără a specifica în ce perioadă din viața mea s-a întâmplat, când am fost mai mică sau când am fost mai mare, a fost dată o indicație a lucrării Harului în adâncul sufletului meu, pentru că așa mi s-a spus: că nu se întâmplă nimic dacă nu știam vârsta pe care o aveam, nici ce a fost înainte, nici ce urma[12], cu condiția să spun ce s-a petrecut în mine; cu atât mai mult cu cât după atâția ani îmi era dificil să țin această ordine cu tot ce s-a petrecut în interiorul meu. Și acum, pentru a evita să repet, merg înainte.

Îmi amintesc că încă de copilă aveam dorința de a deveni călugăriță. Când am mers la măicuțe la școală[13], simțeam un atașament față de ele și le voiam binele, pentru că doream să fiu și eu una dintre ele, dar în interiorul meu simțeam un reproș pentru această afecțiune și în timp ce promiteam să nu iubesc pe altcineva decât pe Isus, eu promisesem să-L iubesc numai pe Isus, recădeam în aceeași greșeală și Isus se întorcea să-mi reproșeze cu severitate[14]. Aceasta a fost singura afecțiune pe care mi-o amintesc, pe care am simțit-o în viața mea într-un mod special, după care nu am mai simțit iubire pentru nimeni. Ce tiranie este o afecțiune firească, și poate chiar nevinovată, pentru sărmana inimă umană! Îmi amintesc cu teamă cum mă răstigneau pe cruce reproșurile din interiorul meu. Îmi părea că afecțiunea mea (față de măicuțe) Îl țintui pe Isus pe Cruce, în schimb, Isus m-a așezat pe mine pe cruce, și prin urmare, nu mă bucuram de adevărata pace, pentru că este natura iubirii umane care nu dă pace unei inimi sărmane. A avea pace și a iubi persoane atașându-te de ele, e imposibil și dac-ar fi așa înseamnă a nu avea conștiință, chiar dacă ar fi cu un scop sfânt sau indiferent.

(A nu-L pune pe Dumnezeu pe primul loc în viața noastră și a iubi doar oamenii este o iubire care merge împotriva conștiinței).

Dar binecuvântatul Isus a rezolvat problema în felul următor: într-o dimineață am rugat-o pe mama să-mi permită să merg în vizită la Superioară și am obținut aceasta cu greutate și sacrificiu. Ajunsă acolo am întrebat dacă pot să vorbesc cu Superioara și mi-au răspuns că este ocupată și nu poate să iasă. Eu m-am simțit rănită auzind aceasta. Am mers în biserică și mi-am destăinuit durerea lui Isus, iar El a profitat de această ocazie pentru a mă determina să încetez odată. Mi-a vorbit despre Iubirea Sa și despre nestatornicia în iubire a făpturilor și voia să termin în mod total, spunându-mi: „când o inimă nu este goală, Eu o refuz. Nici nu pot începe lucrarea pe care am plănuit să o împlinesc în adâncul sufletului”.Dar cine poate reda tot ce mi-a spus în interiorul meu? Îmi amintesc că am încetat, și inima mea a rămas neînfricată, fără să mai știe să iubească pe altcineva[15].

(Luisa a avut o chemare specială)

Îl rugam mereu lui Isus să mă determine să ajung călugăriță, și L-am întrebat de multe ori, când Îl simțeam în interiorul meu, dacă vocația mea religioasă urma să se împlinească, iar Isus mă asigura, spunându-mi: „Da, îți voi da satisfacție, vei fi călugăriță”. Eu rămâneam foarte mulțumită, fiind asigurată de Isus, și am încercat să îmi dispun familia pentru a obține consimțământul, pentru că ei se opuneau, mai ales mama, care plângea și îmi spunea că ar fi mulțumită să ajung soră de clauzură, dar de surori active misionare nici nu voia să audă[16].

Dar eu, sincer vorbind, voiam să devin soră activă [misionară], pentru că surorile misionare au fost învățătoarele mele[17]. Între timp a intervenit îndelungata mea boală[18] și a pus capăt vocației mele. De nenumărate ori mă plângeam lui Isus și Îi spuneam: Totuși mi-ați spus o minciună, m-ai luat în batjocură, promițându-mi că o să fiu călugăriță!

Iar Isus, m-a asigurat de multe ori că îmi spunea adevărul, comunicându-mi: „Eu nu știu nici să înșel, nici să iau în batjocură. Modul în care te-am chemat a fost special. Cine devine călugăriță, chiar și în cele mai severe ordine [călugărești][19], poate umbla, poate lua aer și se poate bucura de câte ceva. Din păcate, în multe ordine călugărești intră cele lumești și petrec de minune, iar Eu sunt lăsat deoparte. Ah, fiica Mea, când Eu chem la o anumită stare, știu cum să realizez chemarea Mea. Mie Îmi este indiferent locul[20], haina religioasă nu-Mi spune nimic atâta timp cât în substanța sufletului este ce ar trebui să fie dacă ar fi intrat într-un ordin călugăresc. De aceea îți spun că ești și vei fi adevărata călugăriță a Inimii Mele!”

[1] Este Duminica, ziua care urmează după Paști. Este demn de notat faptul că șaptezeci de ani mai târziu, Domnul nostru a cerut, prin intermediul Sfintei Faustina Kowalska, ca în acea duminică să fie celebrată sărbătoarea Îndurării Divine. Și din nou după 60 de ani, exact pe 23 Aprilie 1995, Preasfinția Sa Papa Ioan Paul al II-lea a proclamat în mod solemn ca în întreaga lume catolică în această duminică, să fie sărbătorită pentru totdeauna Îndurarea Divină. Iar prima misiune a Luisei a fost exact aceasta , de a obține această „Îndurare” în favoarea oamenilor.

[2] „În Biserica Mamă”, Sfânta Maria Mare, din Corato, provincia Bari, unde Luisa s-a născut.

[3] Chiar și moartea ei a fost invers în comparație cu alții, după cum s-a văzut în fenomenele extraordinare întâmplate în trupul ei, când a murit pe 4 Martie 1947.

[4] Luisa scrie: „Pater nostri”.

[5] Luisa spune: „după ce m-am făcut”.

[6] Aceste „voci” pot fi considerate cu probabilitate primele semne supranaturale în viața Luisei.

[7] Ferma familiei: o fermă agricolă la circa 27 de km. de Corato, care se chema „Torre Disperata”, în cel mai înalt loc unde era situat Murge.

[8] Părinții Luisei se numeau Vito Nicola Piccarreta și Rosa Tarantini, amândoi din Corato. Pentru căsătoria lor a fost nevoie de o dezlegare, deoarece au avut un grad de rudenie. Au avut cinci fiice: Maria, Rahela, Filomena, Luisa și Angela. Ultima a trăit alături mereu de Luisa și nici ea nu s-a căsătorit. Părinții au murit în 1907, la o distanța de puține zile: mama pe 19 Martie, și trei săptămâni după aceea, tatăl (Volumul 7, 13 Martie și 9 Mai 1907). Acele capitole demonstrează cu câtă putere își iubea Luisa părinții.

[9] A fost Duminica „Albă” a anului 1874. Luisa s-a pregătit de mult timp: a frecventat biserica Mamă pentru a învăța mai bine noțiunile catehismului, iar la examen a demonstrat că este superioară vârstei ei, fiind înmânat un premiu. Vicarul, Don Filippo Furio, s-a adresat către cei mici și noi care se împărtășeau, cuvinte pline de credință și de iubire față de Prizonierul Euharistic. Mica Luisa a plâns cu duioșie și cu o mare devoțiune s-a apropiat pentru prima dată să-L primească pe Cel care trebuia să o facă Victima Sa și Ostie vie. Arhiepiscopul a venit de la Trani și cei din  localitate au profitat (de această ocazie) ca el să dăruiască Sfântul Mir celor care s-au dovedit pregătiți și buni. Printre primii a fost Luisa (Această notă este preluată din „Biografia”, scrisă de Mons. D. Oria, Vicar de Corato).

[10] Luisa spune, ca de obicei, „țineam”.

[11] Este răspunsul pentru marea dezbatere: Marta sau Maria? Viața activă sau viață contemplativă?

[12] Este adevărat că în primul Volum începutul nu decurge în ordine, pentru că se începe cu Novena Sfântului Crăciun, când avea 17 ani, dar apoi povestirea se desfășoară într-o ordine cronologică destul de clară.

[13] Luisa avea 11 sau 12 ani; a studiat doar clasa întâi sau a doua cu Măicuțele Zămislirii Imaculate [„așa-zise măicuțele din Ivrea”].

[14] Ce reproșează Isus este propria conștiință? Acea atașare de ființa umană care este obiectul iubirii, în care Isus este dat la o parte, o iubire separată de Iubirea Sa. În ceea ce privesc, acestea se observă bine în scrierile Luisei: caritatea perfectă are unica intenție de a-i face pe plac lui Isus (Vol. 2, 12.05.1899); Isus, unind în Sine Natura Divină cu cea umană, a unit iubirea cu Dumnezeu, dându-i satisfacție și iubire aproapelui, salvându-l, și a alcătuit o singură poruncă (Vol. 3, 18.06.1900); adevărata iubire trebuie să fie puternică, constantă, făcând legătura între Dumnezeu și aproapele (Vol. 4, 10.09.1902); sufletul trebuie să aibă o singură iubire față de Dumnezeu și față de aproapele, având recunoștință desăvârșită pentru Dumnezeu (Vol. 6, 4.03.1904), etc. Este vorba despre pătimire ce provoacă suferință.

[15] Evident, în acel mod dezordonat.

[16] Este de notat „intuiția” datorită credinței pe care o avea acea mamă.

[17] A avut o nouă deziluzie din partea acestor călugărițe; apoi a plecat la Trani, cu intenția de a cere permisiunea Clariselor din mănăstirea Sf. Ioan. Nu a fost acceptată, pentru că mama ei le-a vorbit de sănătatea ei fizică precară. Luisa avea aproximativ 14 ani.

[18] Medicii nu au știut niciodată să spună despre ceea ce Luisa numește „boală”…, care o ține la pat timp de 64 de ani, până la moartea ei.

[19] Adică în congregațiile religioase.

[20] Fie la Corato, fie în altă parte, oriunde se poate trăi în Vrerea Divină; dar trebuie să se trăiască cum a trăit-o Luisa în interiorul ei. Această trăire este posibilă în orice stare de viață și în orice loc. „Femeie, crede-mă că a venit ceasul când nu îl veți adora pe Tatăl nici pe muntele acesta, nici la Ierusalim….! Însă vine ceasul – și acum este – când adevărații adoratori îl vor adora pe Tatăl în duh și adevăr, căci și Tatăl astfel de adoratori își caută. Dumnezeu este duh și cei care îl adoră, în duh și adevăr trebuie să-l adore”.

Consacrarea la Voința Divină

Vointa DivinaUn comentariu

In Voluntate Dei! Deo gratias!

(Voia lui Dumnezeu! Mulțumim lui Dumnezeu!)

O, iubitoare Voință Divină, iată-mă înaintea imensității luminii Tale, pentru ca bunătatea Ta eternă să-mi deschidă ușa să intru în Ea să-mi formez întreaga mea viața în Tine Voință Divină. De aceea eu, cea mai mică dintre toate creaturile, mă prostern dinaintea luminii Tale și vin, o adorabilă Voință, în mica mulțime a fiilor Fiatului Tău Suprem.

Prosternată în nimicnicia mea, mă rog și implor ca lumina Ta să mă inunde și să acopere tot ce nu-Ți aparține, pentru că eu nu doresc să fac altceva decât să Te privesc, să Te înțeleg și să trăiesc în Tine, Voință Divină. Ea va fi viața mea, centrul inteligenței mele, cuceritoarea inimii mele și a ființei mele întregi. În această inimă nu vreau să mai aibă viață vrerea umană. O voi alunga din ea și voi forma noul Eden al păcii, al fericirii și al iubirii. Cu ea voi fi mereu fericită, voi avea o forță unică și o sfințenie care sfințește totul și conduce totul la Dumnezeu.

Prosternată aici, invoc ajutorul Preasfântei Treimi să mă primească să trăiesc în puritatea Voinței Divine, ca să se întoarcă în mine ordinea originară a creației, adică așa cum a fost creată ființa umană.

Mamă Cerească, Suverană Regină a Fiatului Divin, ia-mă de mână și închide-mă în lumina Vrerii Divine. Tu vei fi călăuza mea, blânda mea Mamă și mă vei învăța să trăiesc și să mă păstrez în ordinea și în ambientul Voinței Divine. Suverană Cerească, Inimii Tale îi încredințez întreaga mea ființă. Tu mă vei iniția cum să mă comport în Voința Divină, iar eu voi fi atentă să Te ascult. Vei întinde mantia Ta asupra mea, pentru ca șarpele infernal să nu îndrăznească să pătrundă în acest Eden sfânt pentru a mă atrage și a mă face să cad în labirintul vrerii umane.

Inimă a Supremului meu Bine, Isus, Tu îmi vei da flăcările Tale ca să mă ardă, să mă consume și să mă alimenteze, pentru a forma în mine viața Vrerii Supreme.

Sfinte Iosif, tu vei fi protectorul meu, apărătorul inimii mele și vei ține cheile vrerii mele în mâinile tale. Vei apăra inima mea cu gelozie și, te rog, să nu mi-o mai dai niciodată, ca eu să fiu sigură că nu voi ieși niciodată din Voința lui Dumnezeu.

Îngerul meu păzitor, păzește-mă, apără-mă, ajută-mă în toate, ca Edenul meu să înflorească și să recheme întreaga lume la Voința lui Dumnezeu!

Curte Cerească, vino în ajutorul meu, iar eu voi trăi mereu în Voința Divină!