În Întrupare Isus a unificat Umanitatea în Divinitate, astfel încât făptura să se unească cu El și să ia parte la această unificare.
„Întruparea mea a unificat umanitatea în Divinitate, și cine încearcă să rămână unit cu Mine din voință, cu fapta și cu inima, încercând să-și desfășoare viața sa conform normei mele, se poate spune că crește în propria mea viață și dezvoltă unificarea făcută de Mine, adăugând mai multe ramuri în arborele Umanității mele. Dacă apoi nu se unește cu Mine, pe lângă faptul că nu crește în Mine, nu oferă nicio dezvoltare altoirii și, din moment ce rămâne cu Mine nu pot avea viață, prin urmare, cu această pierdere se descompune acest altoi”. (Volumul 5, 2 Octombrie 1903)
În Întrupare Cuvântul s-a unit Crucii; de aceea Crucea formează un fel de întrupare a lui Dumnezeu în suflet și a sufletului în Dumnezeu.
„Fiica mea, în Creație Eu am dat sufletului imaginea mea, în Întrupare i-am dat Divinitatea mea, divinizând umanitatea. Și întrucât în același act în care Divinitatea s-a întrupat în umanitate, în același moment s-a întrupat în cruce, prin urmare de când am fost conceput (am fost) conceput cu crucea. Astfel încât se poate spune că așa cum crucea a fost concepută cu Mine în Întruparea pe care am făcut-o în sânul Mamei mele, tot așa, crucea formează la fel de multe întrupări ale mele în sânul sufletelor, și cum se formează a mea în suflete, tot așa crucea este întruparea sufletului în Dumnezeu, distrugând în suflet tot ceea ce vine din natura omenească și umplându-l atât de mult cu Divinitatea, astfel încât să formeze un fel de întrupare: Dumnezeu în suflet și sufletul în Dumnezeu”.
Eu am rămas ca fermecată să aud că crucea este întruparea sufletului în Dumnezeu, iar El a repetat: „Nu spun uniune, ci întrupare, pentru că crucea intră atât de mult în natura omenească, încât face ca natura omenească să devină durere și unde există durere acolo există Dumnezeu, fără a putea fi separați Dumnezeu și durerea; iar crucea, formând acest tip de întrupare, face uniunea mai stabilă și aproape dificilă separarea lui Dumnezeu de suflet, la fel cum este dificil separarea durerii de natura omenească, în timp ce cu uniunea poate apărea cu ușurință separarea. Se poate înțelege că nu sunt adevărate întrupări, ci asemănări ale întrupării”. (Volumul 6, 22 Decembrie 1903)
Întruparea „reprezentativă” a lui Isus în timp. Și întruparea „mistică” a lui Isus în suflete, până să renască și să fie cunoscut de toți.
În această dimineață, aflându-mă în obișnuita mea stare a venit Copilul Isus iar eu, văzându-l micuț, micuț, de parcă atunci s-ar fi născut, i-am spus: „Dragul meu, care a fost motivul să te naști atât de mic și care te-a făcut să cobori din Cer în (această) lume?”
Iar El: „Iubirea a fost cauza; nu numai a mea, dar nașterea mea în timp a fost izbucnirea de iubire a Preasfintei Treimi față de făpturi. Dintr-o izbucnire de iubire a Mamei mele m-am născut din sânul ei, și dintr-o izbucnire de iubire renasc în suflete. Dar această izbucnire vine formată de dorință. De îndată ce sufletul începe să mă dorească, Eu rămân deja conceput; cu cât înaintează mai mult în dorință, așa devin mai mare în suflet; când această dorință umple întregul interior și ajunge să dea pe dinafară, atunci renasc în întregime în om, adică, în minte, în gură, în fapte și în pași. Ba chiar și diavolul se naște în suflete: de îndată ce sufletul începe să dorească și să vrea răul, diavolul este conceput cu lucrările sale perverse, iar dacă această dorință este hrănită, demonul devine mai mare și umple întregul interior cu pasiunile cele mai urâte și mai dezgustătoare, și ajunge să dea pe dinafară, distrugând în întregime omul cu viciile sale. Fiica mea, câte nașteri face diavolul în aceste vremuri foarte triste! Dacă oamenii și demonii ar fi avut putere mi-ar fi distrus nașterile în suflete. (Volumul 6, 24 Decembrie 1903)
Tatăl Nostru, Bucură-te Marie, Slavă Tatălui…
Voința Divină 