[Tristul și abandonatul meu Bine, în timp ce slăbita mea natură doarme în Inima Ta îndurerată, somnul meu este adesea întrerupt de strângerile de iubire și de durere ale Inimii Tale Divine… Între veghere și somn, aud loviturile pe care Ți le dau, mă trezesc și spun: Sărmanul meu Isus, abandonat de toți! Nu este nimeni care să-Ți ia apărarea; dar, înăuntrul Inimii Tale, eu Îți ofer viața mea, pentru a-Ți fi sprijin în momentul în care Te vor lovi… Și ațipesc din nou; dar o altă strângere de iubire a Inimii Tale Divine mă trezește și îmi simt urechile asurzite de insultele pe care Ți le dau, de bârfele, de urletele și de goana mulțimii.
Iubirea mea, cum de sunt toți împotriva Ta? Ce ai făcut, de sunt ca niște mulți lupi nervoși care vor să Te sfâșie? Simt că îmi îngheață sângele auzind pregătirile dușmanilor Tăi, iar eu tremur și sunt preocupată, gândindu-mă ce să fac pentru a Te apăra.
Dar îndureratul meu Isus, ținându-mă în Inima Sa, mă strânge mai puternic și îmi spune: „Fiica Mea, nu am făcut nimic rău și am făcut totul [din iubire]; sunt vinovat de Iubire, care conține toate sacrificiile, Iubirea [care are] preț infinit. Suntem abia la început; tu stai în Inima Mea, observă totul, iubește-Mă, taci și învață. Fă ca sângele tău rece să curgă în venele Mele pentru a-Mi împrospăta Sângele și membrele Mele, astfel ca, identificată în Mine, să Te pot reconfirma și reîncălzi, pentru a simți o parte din durerile Mele și, văzându-Mă suferind atât de mult, să poți dobândi putere împreună [cu Mine]. Aceasta va fi cea mai frumoasă apărare pe care Mi-o vei face; să-Mi fii fidelă și atentă”.
Iubirea mea dulce, este atât de mare gălăgia dușmanilor Tăi, încât nu mă mai lasă să dorm. Loviturile sunt din ce în ce mai violente; aud zgomotul lanțurilor cu care Te-au legat atât de strâns încât fac să-Ți iasă Sânge viu din pulsuri, cu care Tu lași urme pe acele drumuri… Amintește-Ți că sângele meu este al Tău și cum Tu îl verși, al meu îl sărută, îl adoră, îl repară. Iubirea mea și Totul meu, Sângele Tău să fie lumină pentru toți aceia care Te ofensează noaptea și magnet pentru a atrage toate inimile în jurul Tău.
În timp ce Te târăsc, aerul pare asurzitor [din cauza] urletelor și fluierăturilor… Ajungi deja înaintea lui Caiafa. Ești atât de răbdător, modest, umil; dulceața și răbdarea Ta sunt atât de mari, încât îi terorizează pe înșiși dușmanii Tăi, iar Caiafa, foarte mâniat, ar vrea să Te devoreze… Ah, cât de bine se disting Inocența și păcatul!
Iubirea mea, în fața lui Caiafa, Tu ești considerat cel mai vinovat, în actul de a fi condamnat. Deja Caiafa îi întreabă pe martori care sunt crimele Tale… Ah, ar fi făcut mai bine întrebând care este Iubirea Ta! Și unii Te acuză de un lucru, alții de altul, exagerând și contrazicându-se între ei; și acuzându-Te, soldații care stau lângă Tine, Te trag de păr, Îți dau palme oribile peste Fața Preasfântă care fac să răsune toată sala, Îți răsucesc buzele, Te bat…, și Tu taci, suferi, iar dacă îi privești, lumina ochilor Tăi coboară în inimile lor și, neputând să o suporte, se îndepărtează de Tine, însă alții le iau locul, pentru a face din Tine un mai mare masacru.
Dar între atâtea acuze și injurii, Te văd că asculți, iar Inima Îți bate puternic, pe punctul de a exploda din cauza durerii… Spune-mi, îndureratul meu Bine, ce se întâmplă din nou? Pentru că ceea ce Îți fac dușmanii, văd că Iubirea Ta este atât de mare, încât nerăbdător aștepți și îl oferi pentru mântuirea noastră; iar Inima Ta repară cu mult calm calomniile, ura, mărturiile false, răul care se face cu premeditare celor nevinovați, și repari pentru cei care Te ofensează prin instigările superiorilor și ofensele ecleziasticilor… Și, în timp ce unită cu Tine, urmez propriile Tale reparări, simt în Tine o schimbare a unei noi dureri, nemaiîntâlnită până acum. Spune-mi, spune-mi ce este? Fă-mă părtașă la toate, o, Isuse.
„Fiică, vrei să știi? Aud vocea lui Petru care spune că nu Mă cunoaște; apoi a jurat fals și a negat că Mă cunoaște. O, Petru, cum? Nu Mă cunoști? Nu-ți amintești cu câte binefaceri te-am copleșit? Ah, dacă alții Mă fac să mor de chinuri, tu Mă faci să mor de durere! Ah, cât de rău ai făcut urmându-Mă de la distanță, expunându-Te apoi întâmplărilor!”
Pentru moment, dușmanii Tăi continuă să Te acuze, iar Caiafa, văzând că nu răspunzi la acuzațiile lor, Îți spune: „Te conjur pe Dumnezeul cel viu, spune-mi? Într-adevăr ești Tu adevăratul fiu al lui Dumnezeu?”
Iar Tu, din Iubire pentru mine, având mereu pe buzele Tale cuvântul adevărului, arăți Maiestatea Ta supremă, cu vocea sonoră și suavă, într-atât încât toți rămân impresionați și chiar și diavolii se scufundă în abis [și] răspunzi: „Tu o spui: da, Eu sunt adevăratul Fiu al lui Dumnezeu și într-o zi voi coborî pe norii cerului să judec toate națiunile”.
La cuvintele Tale creatoare, toți rămân în tăcere, se simt înfiorați și înspăimântați; dar Caiafa, după câteva clipe de spaimă, revenindu-și și mai furios, mai mult decât o fiară sălbatică, le spune tuturor: „Ce nevoie mai avem de martori” a spus deja o mare blasfemie! Ce mai așteptăm ca să-L condamnăm? Este deja vinovat, [să fie condamnat] la moarte!”
Și, pentru a da mai multă putere cuvintelor sale, își sfâșie veșmintele cu atâta ură și furie, încât toți ca și cum ar fi fost unul singur, se năpustesc asupra Ta, binele meu; și care Îți dă pumni peste cap, care Te trage de păr, care Îți dă palme, care Te scuipă pe față, care Te calcă în picioare… Sunt atât de mari și multe suferințele pe care Ți le provoacă, încât pământul se cutremură, iar Cerurile rămân zguduite. Iubirea și Viața mea, Isuse, așa cum aceștia Te chinuie, la fel și sărmana mea inimă este sfâșiată de durere. Oh, permite-mi să ies din interiorul adoratei Tale Inimi și să înfrunt toate aceste injurii în locul Tău. Ah, dacă ar fi posibil, aș vrea să Te scot din mâinile dușmanilor Tăi; însă Tu nu vrei, deoarece o cere salvarea tuturor, iar eu sunt constrânsă să mă resemnez. Dar, Iubirea mea dulce, lasă-mă să Te aranjez, să-Ți pun părul în ordine, să-Ți înlătur scuipatul, să-Ți șterg Sângele și să mă închid în Inima Ta, pentru că îl văd pe Caiafa obosit, [care] vrea să se retragă, consemnându-Te în mâna soldaților.
De aceea te binecuvântez, binecuvântează-mă și Tu și dă-mi sărutul Iubirii Tale; iar eu mă închid în cuptorul Inimii Tale Divine pentru a putea dormi. Pun gura mea pe Inima Ta, astfel ca respirând să Te sărut și din diferitele bătăi ale Inimii Tale, mai mult sau mai puțin suferinde, să-mi pot da seama dacă Tu suferi sau Te odihnești. De aceea, făcând aripi cu brațele mele pentru a Te apăra, Te îmbrățișez, mă strâng puternic la Inima Ta și adorm.]
Voința Divină 