Continuând să fiu în aceeași stare, mă simțeam complet deprimată și aveam nevoie de sprijin total pentru a putea suporta privarea de supremul meu Bine. Binecuvântatul Isus, având milă de mine, și-a arătat Fața pentru câteva minute, din interiorul inimii mele¹, dar nu cu claritate, și vrând să-i aud glasul foarte suav, mi-a zis: „Curaj, fiica Mea, încă puțin, lasă-Mă să termin de pedepsit și apoi voi veni ca înainte”.

            În timp ce spunea așa, în mintea mea îmi spuneam: „Care sunt pedepsele pe care ai început să le trimiți?” Și El a adăugat: „Ploaia fără încetare este mai mult decât grindina, care distruge și va aduce consecințe triste asupra oamenilor”.

            Spunând acestea, a dispărut și m-am trezit în afara mea, într-o grădină, și de acolo se vedeau culturile și viile uscate, iar în sinea mea spuneam: „Săracii oameni, săracii oameni, ce vor face?”

            În timp ce spuneam astfel, în acea grădină era un băiețel care plângea și striga atât de tare, încât asurzea Cerul și pământul, dar nimeni nu avea nicio milă pentru el, deși toți l-au auzit plângând atât de mult, nu le păsa și îl lăsau abandonat și singur. Mi-a trecut un gând prin minte: „Cine știe dacă nu este Isus?” Dar nu eram sigură. Așadar, apropiindu-mă de el, i-am spus: „De ce plângi, copilașule drag? Vrei să vii cu mine, văzând că toți te-au lăsat în prada lacrimilor și a durerii? Ce te apasă atât de mult încât te face să strigi atât de tare?”

            Dar ce! Cine putea să-l liniștească? Suspinând, abia a putut răspunde da, că voia să vină. Așa că l-am luat de mână ca să vină cu mine și, chiar în clipa de a face aceasta, m-am regăsit în mine însămi.