Voința Divină

După asta am avut o altă mortificare, care a fost schimbarea Confesorului, pentru că fiind călugăr, a fost chemat în mănăstire. Am fost mulțumită de el. Cele mai multe dintre neplăcerile menționate mai sus au avut loc atunci când el era plecat la țară, în special în ultimul an când a fost Confesor în anul holerei, de exemplu, când a stat la țară șase luni.

Prin urmare Confesorul meu nu pretindea prea mult; mă lăsa în acea stare de suferință o zi și apoi venea. N-a trecut nici măcar o lună de când a revenit de la țară și i s-a comunicat că trebuie să plece. Pentru mine a fost o mare durere, dar nu pentru că eram atașată de el, ci din cauza necesității pe care o aveam. Așadar, m-am îndreptat către Domnul și i-am spus durerea mea, iar El mi-a zis: „Nu te întrista din cauza asta pentru că Eu sunt stăpânul inimilor și îi pot schimba și întoarce așa cum vreau și Îmi place Mie. Dacă el ți-a făcut bine, nu a fost altceva decât unul care ți-a dăruit ceea ce primea de la Mine și ți-l dădea ție. Așa voi proceda și cu alții. De ce ți-e teamă? Draga mea, atâta timp cât vei privi când spre dreapta, când spre stânga și îți vei aținti privirea când la unul, când la altul și nu vei privi fix la Mine, nu vei putea înainta cu rapiditate pe calea Cerului, și nu vei putea urma insuflarea Harului. De aceea vreau să privești cu o sfântă indiferență toate lucrurile care se întâmplă în jurul tău, fiind în întregime dedicată Mie.”

După aceste cuvinte inima mea a obținut multă putere și sufeream prea puțin de pierderea celor care au făcut foarte mult bine sufletului meu.

Și s-a întâmplat că am schimbat Confesorul și m-am întors la Cel care mă spovedea când eram mică. Dar binecuvântat să fie mereu Domnul, că se folosește de acele căi care nouă ni se par potrivnice și probabil aducătoare de daune sufletului nostru, pentru mai marele nostru bine și pentru gloria Sa. Așa s-a întâmplat că am început să-mi deschid sufletul, pentru că până în acel moment nu spusesem nimic nimănui și cu cât mai mult mă forțam, nu reușeam, ba chiar mă simțeam și mai neputincioasă să-mi destăinui interiorul. Numai gândul că aș spune cuiva aceste lucruri, mă făcea să roșesc și mi-ar fi fost mai ușor să spun cele mai urâte păcate. De unde a pornit această deschidere, nu știu să spun, dar nu cred că din partea Confesorului, El era foarte bun, încrezător, binevoitor, răbdător în a mă asculta, era foarte delicat cu sufletul meu, foarte atent la toate aspectele, pentru ca eu să merg pe drumul drept. Din partea mea, însă nici nu putea fi vorba, pentru că simțeam în suflet un blocaj și aveam toată bunăvoința să mă eliberez și să simt cel puțin cum gândea Confesorul, dar mă aflam în imposibilitate da a face aceasta. În ceea ce mă privește cred că a fost permisiunea Domnului.

Așadar, aflându-mă cu noul Confesor, am început treptat-treptat să-mi deschid sufletul. De multe ori Domnul îmi poruncea să-i mărturisesc Confesorului ceea ce îmi spunea El, și când nu o făceam, Domnul mă corecta, mă mustra cu severitate și uneori îmi spunea că dacă nu aș fi făcut acest lucru, El nu ar mai fi venit. Să nu mai vină la mine Domnul, ar fi însemnat cea mai amară suferință pentru mine dintre toate și în comparație cu aceasta, nu îmi par altceva decât fire de paie. Prin urmare, era atât de mare teama că într-adevăr nu ar veni, încât făceam tot posibilul să-mi destăinui ce aveam în suflet. Este adevărat că uneori mă costa mult, dar teama de a-L pierde pe dragul meu Isus mă determina să depășesc totul.

Din partea Confesorului eram îndemnată să-i spun de unde a pornit o astfel de stare, ce mi se întâmpla când eram în acea somnolență și care era cauza. Îmi poruncea să dezvălui tot, fie mă obliga prin porunca ascultării, fie mă făcea conștientă că aș trăi în iluzie și în înșelăciune, trăind pentru mine însămi, iar dacă aș fi spus Preotului, aș fi putut fi mai liniștită și în siguranță pentru că Domnul nu permite niciodată preotului să fie înșelat când sufletul este ascultător. Isus Cristos mă îndemna pe de o parte, iar confesorul pe de altă parte. Îmi părea uneori că amândoi au căzut de acord, Confesorul și Isus Cristos. Așa am reușit să-mi deschid sufletul. Celălalt Confesor nu făcea acest lucru. nu-mi punea nicio întrebare, nu încerca să știe ce se mi se întâmpla în acea stare de somnolență, iar eu nu știam cum să încep să vorbesc despre aceste lucruri. Grija pe care o avea era să mă resemnez, conform Vrerii lui Dumnezeu și să suport crucea pe care Domnul mi-a dat-o, încât, dacă uneori mă vedea un pic indispusă, suferea o mare neplăcere.

Prin urmare, s-a întâmplat că am petrecut aproximativ un alt an cu acest Confesor în aceeași stare menționată mai sus. Din moment ce Confesorul știa de unde a pornit suferință, îmi spunea, că atunci când Isus Cristos ar dori să-mi dea suferințele, să merg la el să-i cer ascultarea.