În această dimineață, Isus a continuat să se arate trist. Nu am avut curaj să-i spun niciun cuvânt, prea răbdătorului meu Isus, de teamă că va relua să spună despre starea de plâns asupra situației religioase și aceasta pentru că ascultarea vrea să scriu tot, chiar și în privința carității aproapelui. Iar acest [fapt] este atât de dureros pentru mine, încât a trebuit să lupt [doar] prin forța brațelor cu doamna ascultare; mai mult de atât, și-a schimbat aspectul într-o războinică foarte puternică, înarmată să mă omoare. Într-adevăr, m-am aflat într-o asemenea strâmtorare, încât nu știam ce să fac. Să scriu despre caritatea față de aproapele în funcție de lumina pe care mi-a arătat-o Isus, părea imposibil. Îmi simțeam inima rănită de mii de înțepături. Îmi simțeam gura amuțită, lipsindu-mi curajul [totuși] îi spuneam: „Dragă ascultare, știi cât de mult te iubesc, și cu bunăvoință, din iubire pentru tine, mi-aș da viața, dar văd că în această situație nu pot, și tu însăți vezi chinul sufletului meu. Oh, nu fi inamica mea, nu fi nemiloasă cu mine, și fii mai indulgentă față de cine te iubește atât de mult. Oh, vino cu mine să vorbim împreună despre ceea ce ne convine mai mult”.

            Așa se pare că a îndepărtat furia ei și ea însăși dicta ceea ce era esențial, rezumând în puține cuvinte tot sensul diferitelor lucruri în ceea ce privea caritatea. Totuși, au existat momente în care ea voia să fie mai concisă, iar eu îi spuneam: „Este suficient doar cu o mică reflecție [oamenii] să înțeleagă semnificația. Este mai bine să se închidă într-un cuvânt toată semnificația, decât în atât de multe cuvinte”.

            Uneori ceda ascultarea, alteori eu. Și așa se pare că am fost de acord… De câtă răbdare este nevoie cu această binecuvântată doamnă ascultare, cu adevărat doamnă, încât este suficient să i se dea dreptul de a conduce, schimbându-și aspectul într-un miel foarte blând, ea însăși se obosește sacrificându-se și face ca sufletul să se odihnească în Domnul, ea așezându-se în jur cu ochi vigilenți ca nimeni să nu îndrăznească să o molesteze și să îi întrerupă somnul; și, în timp ce sufletul doarme, ce face această nobilă doamnă? Sudoarea frunții ei îi picură, anticipând oboseala care îi aparținea sufletului, lucru care cu adevărat uimește orice minte umană mai inteligentă și care stimulează orice inimă să o iubească. Deci, în timp ce spuneam acestea, gândeam în sinea mea: „Dar ce este această ascultare? Din ce este formată? Care este alimentul care o susține?”

            Și Isus își face auzită vocea Sa armonioasă la urechea mea, și spune: „Vrei să știi ce este ascultarea? Ascultarea este chintesența iubirii; ascultarea este iubirea cea mai fină, cea mai pură, mai perfectă, extrasă din sacrificiul cel mai dureros, care este distrugerea de sine pentru a trăi din nou în Dumnezeu. Fiind foarte nobilă și divină, ascultarea nu admite în suflet nimic uman și care să nu fie al ei; așadar, toată atenția ei este să distrugă în suflet tot ce nu aparține nobleței ei divine, adică iubirea de sine. Odată ce acest lucru este realizat, puțin se îngrijește ca ea singură să lupte și să obosească în ceea ce aparține sufletului, iar sufletul o face să se odihnească în liniște. În sfârșit, ascultarea sunt Eu însumi”.

            Cine poate spune cât de uimită și extaziată am rămas auzind acest discurs al binecuvântatului Isus? O, sfântă Ascultare, cât de neînțeleasă ești! Mă prostern la picioarele tale și te ador; te rog să-mi fii călăuză, învățătoare, lumină, în drumul dezastruos al vieții, astfel încât călăuzită, instruită, însoțită de lumina ta foarte pură, voi putea lua cu siguranță în posesie portul veșnic.

            Aproape mă forțez să termin a ieși din această virtute a ascultării, altfel nu aș mai termina niciodată de vorbit. Lumina pe care o văd legată de această virtute este atât de mare, încât aș putea scrie mereu despre ea, dar alte îndatoriri mă cheamă; așadar tac și mă întorc de unde am lăsat.

            Deci, îl vedeam pe dulcele meu Isus trist și amintindu-mi că ascultarea mi-a spus să mă rog pentru o persoană [preot], prin urmare, am recomandat-o din toată inima și Isus mi-a spus: „Fiica Mea, să facă în așa fel ca toate operele ei să strălucească numai prin virtuți, dar mai ales îi recomand să nu se implice în lucruri de interes familial; dacă are ceva, să dea; dacă nu are, nu vreau ca ea să se implice în altceva; să lase ca lucrurile să fie făcute de cei cărora le-au fost încredințate, și ea să rămână ageră, liberă, fără să se împotmolească în lucrurile pământești. Altfel, se va confrunta cu problemele altora. La început, a vrut să se implice în câteva lucruri familiale, apoi toată greutatea a împovărat umerii lor, iar eu, doar din milostivirea Mea, a trebuit să permit să nu prospere, ci mai degrabă să-i fac să devină săraci și astfel să-i fac să înțeleagă cât este de nepotrivit unui ministru al Meu să se murdărească cu lucruri pământești, în timp ce este cuvânt ieșit din gura Mea ca miniștrii sanctuarului Meu să nu atingă deloc lucrurile pământești, pentru că niciodată nu le-ar fi lipsit hrana cotidiană. Deci, pe aceste persoane, dacă Eu le-aș fi făcut doar să prospere, ar fi murdărit inimile lor și nu s-ar fi îngrijit nici de Dumnezeu, nici de lucrurile care aparțin ministerului lor. Deci plictisiți, obosiți de starea lor, ar vrea să se grăbească dar nu pot, și aceasta este o durere pe care nu ar trebui să o aibă”.

            Apoi i-am recomandat un bolnav, și Isus mi-a arătat rănile Sale făcute de acel bolnav. Iar eu am încercat să Îl rog, să Îl calmez și să Îi ofer reparări, și părea că acele răni s-ar fi cicatrizat. Și Isus, foarte binevoitor mi-a spus: „Fiica Mea, astăzi ai îndeplinit sarcina unui medic priceput, căci nu ai încercat doar să îngrijești, să pansezi, dar și să vindeci rănile Mele pe care Mi le-a făcut acest bolnav; de aceea Mă simt foarte revigorat și calmat”.

            Prin urmare, am înțeles că rugându-ne pentru bolnavi, se îndeplinește sarcina pe care o are un medic pentru Domnul nostru, care suferă în însele imaginile Sale.

            Am petrecut mai înainte mai mult de o oră infernală. În trecere m-am uitat la imaginea Pruncului Isus, iar un gând, ca un fulger, i-a spus pruncului: „Ce urât ești!” Am încercat și să ignor și să mă tulbur, pentru a evita jocul demonului; și totuși, acel fulger diabolic a pătruns în sărmana mea inimă și simțeam ostilitate față de Isus. Oh, da, mă simțeam în iad făcând companie celor condamnați, îmi simțeam iubirea transformată în ostilitate! O, Dumnezeule, ce durere să nu Te pot iubi! Spuneam: „Doamne, este adevărat că nu sunt demnă să Te iubesc, dar cel puțin acceptă această durere pentru că aș vrea să Te iubesc și nu pot”.

            În acest fel, după ce am petrecut mai mult de o oră în iad, se pare că am ieșit, mulțumită lui Dumnezeu. Dar cine poate spune cât de tristă și slabă a rămas sărmana mea inimă din cauza războiului susținut între ostilitate și iubire? Simțeam o astfel de epuizare de forțe, încât mi se părea că nu mai am viață. Deci am fost surprinsă de starea mea obișnuită, dar, oh, cât am scăzut în greutate.

            Inima mea și toate puterile mele interioare doresc și merg, cu o nerăbdare de nedescris, în căutarea veșnicului și unicului Bine și atunci se opresc, când deja L-au găsit, și se bucură de El cu o mulțumire extrem de mare, dar de data asta nu îndrăzneau să se miște, stăteau complet anihilate, confuze și cufundate în propriul nimic, încât nefăcându-se simțite… O, Dumnezeule, ce lovitură crudă a trebuit să suporte sărmana mea inimă! Cu toate acestea, a venit binevoitorul meu Isus, și cu vederea Lui consolatoare m-a determinat să uit imediat că am fost în iad, astfel că nici nu i-am cerut iertare lui Isus.

            Puterile interioare, umilite și obosite, păreau că se odihneau în El; totul era liniște, de ambele părți nu exista altceva decât câteva priviri iubitoare, cu care ne înduioșam inimile unul celuilalt. După ce am rămas pentru un timp în această profundă tăcere, Isus mi-a spus: „Fiică, mi-e foame. Dă-mi ceva”.

            Și eu: „Nu am nimic să-Ți dau”.Dar chiar în acel moment am văzut o pâine și i-am dat-o. Părea că ar fi mâncat-o cu toată plăcerea. Îmi spuneam în sinea mea: „De câteva zile nu-mi spune nimic”. Și Isus a răspuns gândului meu: „Uneori mirelui îi place să vorbească cu mireasa Lui, să-i încredințeze cele mai intime secrete. Alteori se delectează cu mai multă plăcere pentru a se odihni contemplând reciproc frumusețea lor în timp ce vorbirea împiedică odihna, și doar la gândul a ce ar trebui să își spună și de ce anume trebuie să se trateze [discuția], mai bine e să tacă decât să vorbească, pentru a avea timp să contemple frumusețea mirelui și a miresei; dar aceasta servește la a se iubi mai mult [reciproc], pentru că, după ce s-au odihnit și au înțeles mai mult frumusețea lor, ies să-și înceapă activitatea, să trateze și să apere interesele lor. Tot așa fac și cu tine; ești mulțumită?”

            După aceasta, mi-a trecut prin minte un gând referitor la acea oră petrecută în iad și imediat i-am spus: „Doamne, iartă-mă; câte ofense Ți-am provocat”.

            Și El: „Nu trebuie nici să te întristezi, nici să te tulburi. Eu sunt cel care duc sufletul în adâncul abisului, ca să îl pot conduce mai repede în Cer”.

            Apoi, m-a făcut să înțeleg că acea pâine pe care o găsisem, era doar răbdarea cu care îndurasem acea oră de luptă sângeroasă; așadar, răbdarea, umilința și jertfirea dată lui Dumnezeu a ceea ce se suferă în timpul ispitei, reprezintă o pâine sățioasă care este oferită Domnului nostru, pe care El o acceptă cu multă plăcere.

            În această dimineață, adorabilul meu Isus a venit și m-a purtat cu duhul, dar, spre marele meu regret, nu L-am putut vedea decât din spate. În ciuda rugăciunilor mele de a mă lăsa să-i văd preasfânta Sa față, era imposibil acest lucru. Mi-am spus: „Cine știe dacă nu sunt opunerile mele față de ascultare în a scrie și din această cauză [El] nu binevoiește să-și arate fața Sa adorabilă?” Și în timp ce spuneam acestea, plângeam.

            După ce m-a lăsat să plâng, s-a întors și mi-a spus: „Nu țin cont de opunerile tale, pentru că voința ta este atât de unită cu a Mea încât nu poți dori decât ceea ce vreau Eu; deci, în timp ce respingi [să scrii], în același moment te simți atrasă ca de un magnet să o faci. Prin urmare, opunerile tale nu servesc la altceva decât să facă virtutea ascultării mai înfrumusețată și mai strălucitoare; de aceea nu le iau în seamă”.

            Apoi m-am uitat la fața Sa foarte frumoasă și am simțit o mulțumire de nedescris și adresându-mă Lui, i-am spus: „Prea dulcea mea Iubire, sunt nespus de încântată privindu-Te! Care ar fi putut fi [încântarea] Mamei noastre Regina când Te-ai închis în sânul Ei foarte pur? Ce mulțumiri, câte haruri i-ai oferit?”

            Și El: „Fiica Mea, desfătările și harurile revărsate în Ea au fost foarte mari și foarte numeroase; este suficient să spun că ceea ce Eu sunt prin natură, Mama noastră a devenit prin har; ba mai mult de atât că Ea neavând păcat, Harul Meu domnea liber în Ea, pentru că nu există ceva din Ființa Mea pe care să nu-l fi conferit ei”.

            Îmi părea Mama noastră Regina ca și cum ar fi un alt Dumnezeu, dar cu o singură diferență: că Dumnezeu, are natura Sa proprie, în timp ce în Preasfânta Maria, harul este obținut. Cine poate spune cât de uimită am rămas? Cât era de pierdută mintea mea văzând o minune a harului atât de miraculos? Deci, m-am adresat Lui: „Dragul meu Bine, Mama noastră a primit atât de mult bine, pentru că te arătai vizibil. Aș vrea să știu: mie cum mi Te arăți, ireal sau vizibil? Cine știe, dacă este în mod ireal!^[1]”

            Și El: „Aș vrea să te fac să înțelegi diferența dintre unul și celălalt. În cel ireal, sufletul îl contemplă pe Dumnezeu în cea vizibilă, [sufletul] intră înăuntru și urmează harurile, adică primește în el participarea Ființei Divine. Tu, de câte ori ai fost părtașă la Ființa Mea? Acea suferință, care pare în tine ca si cum ar fi naturală, acea puritate care îți permite să ajungi să nu-ți mai simți corpul și multe altele, ți le-am conferit atunci când te-am atras la Mine în mod vizibil”.

            „Ah, Doamne, este foarte adevărat, iar eu, ce mulțumiri ți-am dat pentru toate acestea? Cu ce am corespuns eu ? Simt că roșesc doar gândindu-mă, dar oh, iartă-mă și fă să pot fi cunoscută de cer și de pământ ca un instrument al milostivirii Tale infinite!”

^[1] În mărturia sa din 18.07.1931, Pr. Consalvo Valls, OFM. (Profesor de teologie dogmatică, mistică etc. în Collegio S. Antonio, din Roma), a scris: „În ceea ce privește fenomenele mistice: cartea pare cu adevărat inspirată” (Din numeroasele puncte pe care le enumeră, să luăm acest lucru ca exemplu): „Diferența dintre cunoașterea ireală și vizibilă a lui Dumnezeu a sufletului însuși. Descrierea pe care o face despre cea vizibilă este o demonstrație psihologică și experimentală a Doctrinei teologice asupra modului divin de lucru al darurilor Duhului Sfânt și al simțurilor spirituale, spre deosebire de modul uman de lucru al virtuților”, etc.

            Gândeam în sinea mea: „Dacă aceste scrieri ar intra pe mâinile cuiva, probabil ar spune:«O fi o bună creștină dacă Domnul îi dă atâtea haruri», însă fără să știe că sunt încă atât de rea. Iată cum se pot înșela persoanele, atât în bine cât și în rău. Ah, Doamne, doar Tu cunoști adevărul și adâncul inimilor!”

            În timp ce gândeam astfel, a venit binecuvântatul Isus și mi-a spus: „Iubita Mea, dacă oamenii ar cunoaște că tu ești apărătoarea Mea și a lor, [ce-ar spune]?”

            Și eu: „Isuse al meu, ce spui?”

            Și El: „Cum, nu este adevărat că tu mă aperi de durerile pe care ei [oamenii] mi le provoacă, așezându-te în mijloc între mine și ei, luând asupra ta lovitura pe care aș fi primit-o asupra Mea și pe cea pe care Eu aș fi trebuit s-o dau asupra lor?

            Și dacă uneori nu o primești, este pentru că nu-ți permit, și asta spre regretul tău cel mare, ajungând chiar să Mi te plângi. Ai putea tu oare să negi?”

            „Nu, Doamne, nu pot să neg. Dar văd că este ceva pe care Tu însuți mi l-ai insuflat: De aceea spun că nu este adevărat faptul, [că sunt apărătoare] și mă simt atât de confuză auzind aceste cuvinte spuse de Tine”.