Continuă agonia și moartea lui Isus în sânul Mamei sale. Încă de la Întrupare vrea să se ofere tuturor, într-un mod indispensabil.
Deci, în timp ce mă aflam în această stare, m-am simțit purtată în duh, înăuntrul unei lumini foarte pure, iar în această lumină am văzut-o pe Regina Mamă și pe micul copil Isus în sânul ei feciorelnic. O, Dumnezeule, în ce stare dureroasă se afla iubitul meu Copilaș! Mica sa Umanitate era nemișcată; stătea cu mânuțele și piciorușele nemișcate, fără cea mai mică mișcare. Nu exista spațiu, nici pentru a putea să-și deschidă ochii, nici pentru a putea să respire în mod liber. Era atât de mare imobilitatea, încât părea că este mort, în timp ce era viu. Gândeam în sinea mea: cine știe cât suferă Isus în această stare? Dar Iubita Mamă, văzându-l în propriul ei sân, atât de blocat, pe pruncul Isus?
Dar, în timp ce gândeam așa, micul meu Copilaș, gemând, mi-a spus: „Fiica mea, durerile pe care le-am suferit în acest sân feciorelnic al Mamei mele sunt de neînchipuit pentru mintea omenească. Dar știi tu care a fost prima durere pe care am suferit-o în primul act al Zămislirii mele și care mi-a persistat toată viața? Durerea morții. Divinitatea mea a coborât din Cer pe deplin fericită, de neatins, de orice durere și de orice moarte. Când am văzut mica mea Umanitate căci de dragul făpturilor a fost supusă morții și durerilor, am simțit atât de viu durerea morții, încât din pură durere aș fi murit cu adevărat, dacă puterea Divinității mele nu m-ar fi susținut cu o minune, făcându-mă să simt durerea morții și continuarea vieții. Astfel încât pentru Mine a fost mereu moarte: am simțit moartea păcatului, moartea binelui în făpturi și chiar moartea lor naturală. Ce chin a fost pentru Mine toată viața mea! Eu, care conțineam viața și eram stăpânul absolut al aceleiași vieți, a trebuit să mă supun pedepsei cu moartea. Nu vezi tu mica mea Umanitate nemișcată și muritoare în sânul Mamei mele dragi? Și nu simți tu în tine însăți cât este de aspră și chinuită durerea de a te simți că mori și nu mori? Fiica mea, este trăirea ta în Voința mea care te face părtașă de moartea continuă a Umanității mele”.
Deci am petrecut toată dimineața lângă al meu Isus în sânul Mamei mele și l-am văzut că, în timp ce a fost pe punctul de a muri, revenea la viață, pentru a se abandona din nou morții. Ce durere să-l vezi pe pruncul Isus în acea stare!
După aceasta, noaptea m-am gândit la momentul când dulcele Copilaș a ieșit din sânul matern pentru a se naște în mijlocul nostru. Săraca mea minte s-a pierdut într-un mister atât de profund și în întregime de iubire. Iar dulcele meu Isus, mișcându-se în interiorul meu, și-a întins mânuțele sale mici pentru a mă îmbrățișa și mi-a spus:
„Fiica mea, actul nașterii mele a fost actul cel mai solemn a întregii Creații. Cerurile și pământul s-au simțit scufundându-se în adorația cea mai profundă la vederea micii mele Umanități, care mi-a păstrat divinitatea ca fiind zidită. Astfel încât momentul nașterii mele a fost un act de tăcere, de o profundă adorație și rugăciune. S-a rugat Mama mea și a fost cuprinsă de forța minunii care a ieșit din ea, s-a rugat Sfântul Iosif, s-au rugat îngerii, și întreaga creație a simțit forța iubirii a puterii mele creatoare reînnoită peste ea.
Toți s-au simțit onorați și au primit adevărata onoare, pentru că Cel care i-a creat trebuia să se folosească de ei pentru ceea ce era necesar Umanității sale. S-a simțit onorat soarele, trebuind să dea lumina și căldura sa Creatorului său; l-a recunoscut pe Cel care l-a creat, ca adevăratul său Stăpân, și îl sărbătorea și-l onora dându-i lumina sa. S-a simțit onorat pământul, când m-a simțit șezând într-o iesle; s-a simțit atins de mădularele mele firave și a tresăltat de bucurie cu semne miraculoase. Întreaga Creație, (toate ființele create) l-au văzut pe adevăratul lor Rege și Stăpân în mijlocul lor și simțindu-se onorați fiecare voia să-mi ofere misiunea sa. Apa a vrut să-mi potolească setea, păsărelele cu ciripitul și trilurile lor au vrut să mă recreeze, vântul a vrut să mă mângâie, aerul a vrut să mă sărute…, toți au vrut să-mi dea tributul lor nevinovat.
Numai oamenii nerecunoscători, în ciuda faptului că toți au simțit în ei un lucru neobișnuit, o bucurie, o forță puternică, au fost rezervați și, sufocând totul, nu s-au mișcat. Iar în ciuda faptului că îi chemam cu lacrimi, cu gemete și plâns fără încetare, nu s-au mișcat, cu excepția câtorva păstori. Și totuși am venit pe pământ pentru om, am venit să mă ofer lui, să-l salvez și să-l readuc în Patria mea Cerească. Deci am fost foarte atent pentru a vedea dacă îmi ieșea înainte pentru a primi marele dar a vieții mele divine și umane.
Astfel încât Întruparea nu a fost altceva decât să mă ofer în ajutorul făpturii. În Întrupare m-am oferit în asistența Mamei mele dragi; la naștere s-a adăugat Sfântul Iosif, căruia i-am oferit în dar viața mea și, din moment ce operele mele sunt eterne și nu sunt supuse să se termine, această Divinitate, acest Cuvânt care a coborât din Cer, nu s-a mai retras de pe pământ pentru a avea ocazia de a se oferi în mod continuu tuturor făpturilor. Atâta timp cât am trăit m-am oferit în mod descoperit, și apoi, cu câteva ore înainte de a muri, am făcut marea minune de a mă lăsa în Preasfântul Sacrament, pentru ca oricine m-ar dori să poată primi marele dar al vieții mele. Nu am ținut cont nici de ofensele pe care mi le-ar fi făcut, nici nu am dat atenție refuzurilor de a nu dori să mă primească. Am spus în sinea Mea: m-am dăruit, nu mai vreau să mă retrag, să-mi facă chiar ceea ce vor, dar voi fi mereu unul de-al lor și la dispoziția lor.
Fiică, aceasta este natura adevăratei iubiri, lucrând ca Dumnezeu: fermitatea și de a nu se retrage, cu prețul oricărui sacrificiu. Această fermitate în operele mele este victoria mea și gloria mea cea mai mare; și acesta este semnul că făptura lucrează pentru Dumnezeu, este deci fermitatea. Sufletul nu privește în față pe nimeni, nici la dureri, nici în sine, nici la stima sa, nici la făpturi, în ciuda faptului că i-ar putea costa propria viață; el privește numai la Dumnezeu, pentru care și-a stabilit sarcina de a lucra de dragul iubirii sale și se simte victorios să-i ofere din iubire sacrificiul vieții sale pentru el. A nu fi ferm face parte din natura omenească și a lucra omenește. A nu fi ferm este atunci când se lucrează prin vicii și cu vicii. Nestatornicia este slăbiciune și lașitate și nu face parte din natura adevăratei iubiri; de aceea fermitatea trebuie să fie ghidul prin care se lucrează pentru Mine. De aceea în lucrările mele nu mă schimb niciodată; oricare ar fi evenimentele, odată ce este făcut este făcut pentru totdeauna”. (Volumul 17, 24 Decembrie 1924)
Tatăl Nostru, Bucură-te Marie, Slavă Tatălui…
Voința Divină 