Soarta nou-născutului Isus în peștera din Betleem este mai puțin aspră decât în Euharistie, din cauza abandonului creaturilor.
Deci după aceea s-a întors al meu Isus. Era un băiețel tandru. Se tânguia, plângea și tremura de frig și s-a aruncat în brațele mele pentru a fi încălzit. Eu l-am ținut strâns, puternic și, conform obișnuinței mele m-am contopit în Vrerea sa, pentru a găsi gândurile tuturor împreună cu ale mele și încercuindu-l pe Isus care tremura cu adorațiile tuturor inteligențelor create; pentru a găsi privirile tuturor, să-l privească pe Isus și așa să-l distrag din plâns; gurile, cuvintele, vocile tuturor făpturilor, astfel încât toate să-l sărute pentru a-l face să nu mai plângă iar cu respirațiile lor să-l încălzească. În timp ce am făcut asta, pruncul Isus nu mai plângea, a încetat să mai plângă și fiind încălzit mi-a spus:
„Fiica mea, ai văzut ce m-a făcut să tremur, să plâng și să mă lamentez? Abandonul făpturilor. Tu mi le-ai pus pe toate împrejur. M-am simțit privit, sărutat de toate, iar eu m-am liniștit din plâns. Dar să știi că soarta mea sacramentală este chiar mai grea decât soarta mea din copilărie. Deși peștera era răcoroasă, (dar) era spațioasă, era aer pentru a respira; ostia este atât de mică și chiar rece, că aproape îmi lipsește aerul. În peșteră am avut o iesle cu puțin fân pentru pat; în viața mea sacramentală chiar și fânul îmi lipsește iar pentru pat nu am altceva decât metale tari și de gheață. În peșteră o aveam pe Mama mea dragă, încât de foarte multe ori mă lua cu mâinile sale foarte pure, mă acoperea cu sărutări arzătoare pentru a mă încălzi, îmi liniștea plânsul și mă hrănea cu laptele ei dulce.
Totul contrar în viața mea sacramentală: nu am o Mamă; dacă mă iau, simt atingerea mâinilor nedemne, mâini care au miros de pământ sau de gunoi… Oh, cum simt duhoarea, mai mult decât bălegarul pe care l-am simțit în peșteră! În loc să mă acopere de sărutări mă ating cu acte nerespectuoase iar în loc de lapte îmi dau fierea profanărilor, a nepăsării, a răcelii. În peșteră Sfântul Iosif a făcut să nu-mi lipsească o lanternă care să facă lumină noaptea; aici în Sacrament, de câte ori nu rămân pe întuneric și noaptea! Oh, cu cât este mai dureroasă viața mea sacramentală! Câte lacrimi ascunse, nevăzute de nimeni, câte plânsete neascultate! Dacă te-a mișcat din milă soarta mea copilărească, cu atât mai mult trebuie să te miște din milă soarta mea sacramentală”. (Volumul 12, 25 Decembrie 1920)
Gerul nerecunoștinței pe care Isus a găsit-o la naștere: după Mama, prima pe care Isus a chemat-o a fost Fiica sa mică și în ea pe ceilalți fii ai Vrerii sale.
Aflându-mă în obișnuita mea stare, dulcele meu Isus s-a arătat ca un Băiețel, amorțit tot de frig, și aruncându-se în brațele mele mi-a spus: „Ce frig, ce frig, te rog frumos încălzește-mă, nu mă mai lăsa să îngheț”.
Eu l-am strâns la inimă spunându-i: „În inima mea dețin Vrerea ta, astfel încât căldura Sa e mai mult decât suficient pentru a te încălzi”.
Iar Isus mulțumit: „Fiica mea, Vrerea mea conține tot și cine îl deține îmi poate da totul. Voința mea a fost totul pentru Mine: m-a conceput, m-a format, m-a făcut să cresc și m-a făcut să mă nasc, iar dacă Mama mea a contribuit să-mi dea sânge, a putut să o facă din cauza Voinței mele, pe care o conținea absorbită în sine. Dacă nu ar fi avut Vrerea mea nu ar fi putut contribui să formeze Umanitatea mea, astfel încât Voința mea directă și Voința mea absorbită în Mama mea mi-au dat viață. Cel uman nu avea putere asupra Mea să-mi dea nimic, ci numai Vrerea Divină cu a sa respirație m-a alimentat și mi-a dat lumină. Dar tu crezi că a fost aerul rece care m-a înghețat? Ah, nu, a fost răceala inimilor care m-a amorțit și nerecunoștința, căci de când am ieșit la lumină m-a făcut să plâng foarte amar. Dar iubita mea Mamă mi-a liniștit plânsul, deși a plâns chiar și Ea; lacrimile noastre s-au amestecat împreună și dându-ne primele sărutări ne-am manifestat iubirea. Însă viața noastră trebuia să fie durerea și plânsul, și m-a așezat în iesle pentru a mă reîntoarce la plâns și să chem cu ale mele suspine și cu lacrimile mele pe fiii mei; voiam să-i înduioșez cu lacrimile mele și cu gemetele mele să-i fac să mă asculte.
Dar știi tu cine a fost prima după Mama mea pe care am chemat-o cu lacrimile mele alături de Mine în aceeași iesle, pentru a-mi manifesta iubirea? Erai tu, fiica cea mică a Vrerii mele. Tu ai fost atât de mică încât ai depășit-o pe draga mea Mamă cu ușurință, atât de mult încât te-am putut ține aproape de Mine în aceeași iesle a mea și am putut să revărs lacrimile mele în inima ta; dar aceste lacrimi au pecetluit în tine Vrerea mea și te-au stabilit fiica legitimă a Voinței mele. Inima mea s-a bucurat, văzând că se reîntoarce în tine, inclus în Voința mea, ceea ce în Creație a realizat Vrerea mea. Pentru Mine acesta a fost important și indispensabil; din primul moment al venirii mele la lumina acestei lumi, a trebuit să consolidez drepturile Creației și să primesc gloria, ca și cum făptura nu s-ar fi îndepărtat din Vrerea mea. De aceea pentru tine a fost primul sărut și primele daruri din vârsta mea copilărească”.
Iar eu: „Iubirea mea, cum a putut fi aceasta, dacă eu nu am existat atunci?”
Și Isus: „În Voința mea totul exista și toate lucrurile au fost pentru Mine un singur punct. Te-am văzut atunci cum te văd acum, iar toate harurile pe care ți le-am oferit nu sunt altceva decât confirmarea a ceea ce din eternitate ți-a fost oferit; și nu te-am văzut numai pe tine, dar am văzut în tine mica mea familie care va trăi în Vrerea mea. Cât de mulțumit am fost! Aceștia îmi linișteau plânsul, mă încălzeau și, făcându-mi coroană în jur, mă apărau de perfidia celorlalte făpturi”.
Eu am rămas gânditoare și am avut îndoieli. Și Isus: „Cum, ai îndoieli? Eu nu ți-am spus încă raporturile care sunt între Mine și sufletul care trăiește în Vrerea mea. Deocamdată îți spun că Umanitatea mea trăia dintr-o continuă revărsare a Voinței Divine. Dacă aș da numai o singură respirație care să nu fie însuflețită de Vrerea Divină, ar fi ca și cum m-aș degrada, mi-aș înlătura nobilimea. Acum, cine trăiește în Voința mea este cea mai imediată pentru Mine și (din) tot ceea ce a făcut și suferit Umanitatea mea, este prima care primește roadele și efectele pe care Ea le conține”. (Volumul 13, 25 Decembrie 1921)
Tatăl Nostru, Bucură-te Marie, Slavă Tatălui…
Voința Divină 