Meditații mistice
Începutul narațiunii
Cam pe la șaptesprezece ani[1] m-am pregătit pentru sărbătoarea Sfântului Crăciun cu o novenă. În acest scop am practicat diferite acte de virtuți și mortificări și în mod special am onorat cele nouă luni în care Isus a stat în sânul matern, cu nouă ore de meditații pe zi, în cinstea misterului Întrupării.
Prima oră
De exemplu, timp de o oră mă duceam cu gândul în Paradis și îmi imaginam Preasfânta Treime: Tatăl care Îl trimitea pe Fiul pe pământ și Fiul care a asculta cu promptitudine de vrerea Tatălui, iar Duhul Sfânt consimțea, mintea mea era foarte surprinsă să vadă un mister atât de mare, o iubire reciprocă atât de puternică între Ei, dar și față de oameni, și apoi nerecunoștința oamenilor, dar mai ales a mea. Aș fi putut medita la acest aspect nu o oră, ci toată ziua, dar o voce interioară îmi spunea: „De ajuns! Vino și vezi alte abundențe ale iubirii Mele”.[2]
A doua oră
Mintea mea era purtată în sânul matern și rămâneam perplexă văzându-L pe Dumnezeul cel mare din cer, acum atât de mic în sânul matern. Spațiul era atât de restrâns, încât El nu se putea nici mișca, nici respira. Vocea internă îmi spunea: „Vezi cât te-am iubit? Oh, dă-mi puțin spațiu în inima ta, îndepărtează tot ce nu este al Meu. În acest fel Îmi vei da mai multă relaxare ca să mă pot mișca și mă vei ajuta să respir”. Inima mea se mistuia. Îi ceream iertare, Îi promiteam că voi fi în întregime a Sa și izbucneam în plâns. Dar reveneam la obișnuitele mele greșeli. O, Isuse, cât de bun a-ți fost cu această sărmană făptură!
A treia oră
O voce internă mi-a spus: „Fiica Mea, sprijină-ți capul pe sânul Mamei Mele; uită-te până în interiorul ei la mica Mea Umanitate. Iubirea Mea Mă mistuia; incendiile, oceanele, mările imense ale Iubirii Divinității Mele Mă inundau, Mă ardeau, își înălțau flăcările foarte mult în sus, încât se ridicau și se extindeau peste tot, la toate generațiile, de la primul până la ultimul om, iar mica Mea Umanitate era mistuită în mijlocul atâtor flăcări. Dar știi tu ce a vrut Iubirea Mea Eternă să mistuie[1]? Ah, sufletele! Și atunci am fost mulțumit, când le-am mistuit pe toate, rămânând concepute cu Mine. Eram Dumnezeu: trebuia să operez ca Dumnezeu, trebuia să le iau pe toate; Iubirea Mea nu mi-ar fi dat pace, dacă aș fi exclus vreunul… Ah, fiica Mea, uită-te bine în sânul Mamei Mele; fixează bine ochii în Umanitatea Mea zămislită și vei găsi sufletul tău conceput cu Mine, flăcările Iubirii Mele care te mistuiau[2]. Oh, cât te-am iubit și te iubesc!”
Eu m-am pierdut în mijlocul unei așa mari iubiri și nici nu știam să ies din ea; dar o voce mă chema puternic, spunându-mi: „Fiica Mea, aceasta încă nu este nimic. Strânge-te mai mult de Mine; dă mâinile tale Mamei Mele dragi, ca să te țină strânsă la sânul ei matern, iar tu aruncă o altă privire Umanității Mele mici concepute și privește al patrulea exces al Iubirii Mele”.
A patra oră
„Fiica Mea, de la Iubirea mistuitoare treci să privești la Iubirea Mea lucrătoare. Fiecare suflet conceput Mi-a adus povara păcatelor lui, a slăbiciunilor și a patimilor lui, iar Iubirea Mea mi-a poruncit să iau povara fiecăruia; și nu doar sufletele le-am conceput, dar și durerile fiecăruia, satisfacțiile pe care fiecare din ele trebuia să i le ofere Tatălui Meu Ceresc, încât Pătimirea Mea a fost concepută împreună cu Mine.
Privește-Mă bine în sânul Mamei Mele Cerești. Oh, cât de sfâșiată a fost mica Mea Umanitate! Uită-te bine cum căpșorul Meu mic este înconjurat de o coroană de spini, care strângându-Mi puternic tâmplele, Mă determină să vărs râuri de lacrimi din ochi; nici nu puteam să Mă mișc pentru a le șterge. Te rog, înduioșează-te din milă pentru Mine! Șterge-Mi ochii de atâta plâns, tu care ai brațele libere pentru a face acest lucru! Acești spini sunt coroanele atâtor gânduri rele care se acumulează în mințile oamenilor. Oh, cum Mă înțeapă, mai mult decât spinii care încolțesc din pământ! Dar uită-te din nou la acea lungă răstignire de nouă luni: nu puteam să mișc niciun deget, nicio mână, niciun picior; eram aici mereu nemișcat, nu exista loc să Mă pot mișca nici măcar puțin. Ce lungă și grea răstignire, cu adaosul tuturor faptelor rele, care luând formă de cuie, Îmi străpungeau mâinile și picioarele în mod repetat”.
Și așa a continuat să-mi povestească, durere după durere, toate chinurile micii Sale Umanități, căci dacă aș vrea să le spun pe toate, m-aș lungi prea mult. După care am început să plâng și Îl auzeam spunându-mi în interiorul meu: „Fiica Mea, aș vrea să te îmbrățișez, dar nu pot, nu există spațiu, sunt imobilizat, nu pot s-o fac; aș vrea să vin la tine, dar nu pot să merg. Deocamdată, îmbrățișează-Mă și vino tu la Mine; apoi, când voi ieși din sânul matern, voi veni Eu la tine”[3].
Dar în timp ce cu închipuirea mea Îl îmbrățișam, Îl strângeam puternic la inima mea, o voce interioară îmi spunea: „Fiica Mea, este suficient pentru moment, continuă să reflectezi la al cincilea exces al Iubirii Mele”.
A cincea oră
Vocea interioară continua: „Fiica Mea, nu te îndepărta de Mine, nu Mă lăsa singur, Iubirea Mea vrea companie: un alt exces al Iubirii Mele care nu vrea să fie singur. Dar știi tu ce companie vrea să aibă? Pe cea a făpturii! Vezi, în sânul Mamei Mele, împreună cu Mine sunt concepute toate făpturile. Eu stau cu ele în totală Iubire; vreau să le spun cât le iubesc, vreau să vorbesc cu ele pentru a le spune bucuriile Mele și durerile Mele, că am venit în mijlocul lor ca să le fac fericite, să le consolez, căci voi sta în mijlocul lor ca un frățior de-al lor, dând fiecăreia toate bunurile Mele, Împărăția Mea, cu prețul Morții Mele; vreau să le dau sărutările Mele, mângâierile Mele, vreau să Mă joc cu ele.
Dar, vai, câte dureri Îmi dau! Care fuge de Mine, care se preface că este surdă și Mă obligă să tac, care disprețuiește bunurile Mele și nu se îngrijește de Împărăția Mea; Îmi înlocuiesc sărutările și mângâierile Mele cu nepăsarea și uitarea de Mine, iar jocul Meu îl transformă într-un plâns amar… Oh, cât sunt de singur, și totuși în mijlocul multor [făpturi]! Oh, cât de grea Îmi este singurătatea! Nu am cui să-i spun un cuvânt, nici măcar de iubire, cui să Mă destăinui; sunt întotdeauna trist și tăcut, deoarece dacă vorbesc nu sunt ascultat.”
„Ah, fiica Mea, te rog, te implor, nu Mă lăsa singur în atât de multă singurătate, oferă-Mi acest bine de a Mă face să vorbesc iar tu să Mă asculți; dă ascultare Învățăturilor Mele. Eu sunt Învățătorul învățătorilor; câte lucruri vreau să te învăț! Dacă tu Mă vei asculta, Mă vei face să încetez din plâns și Mă voi juca cu tine; tu nu vrei să te joci cu Mine?”
Și în timp ce mă abandonam Lui, compătimindu-L din cauza singurătății Sale, vocea interioară continua: „Este suficient, gata, continuă să reflectezi al șaselea exces al Iubirii Mele.”
A șasea oră
„Fiica Mea, vino, roag-o pe Mama Mea, să-ți facă puțin loc în sânul ei matern, ca tu însăți să vezi starea dureroasă în care Mă aflu”.
Prin urmare, îmi imaginam cu gândul, că Regina noastră Mamă, pentru a-L mulțumi pe Isus, mi-ar fi făcut puțin loc și m-ar fi așezat înăuntru, dar era atât de dens întunericul, că nu-L vedeam; auzeam doar respirația Sa, iar El în interiorul meu continua să-mi spună: „Fiica Mea, privește un alt exces al Iubirii Mele. Eu sunt veșnica Lumină; soarele este o umbră a Luminii Mele; dar vezi unde M-a condus Iubirea Mea? În ce întunecată temniță Mă aflu? Nu este nicio licărire de lumină, este mereu noapte pentru Mine, dar noapte fără stele, fără odihnă; sunt mereu treaz, ce durere! Îngustimea închisorii, fără să pot face nici cea mai mică mișcare; întunericul dens; de asemenea și respirația – respir prin intermediul respirației Mamei Mele -, oh cât este de întreruptă! Și apoi adaugă întunericul păcatelor făpturilor; fiecare păcat era o noapte pentru Mine, și unindu-se, formau împreună un abis de întuneric fără țărm. Ce durere! O, excesul Iubirii Mele, M-a făcut să trec dintr-o imensitate de lumină, largă, într-un profund și dens întuneric și de o asemenea îngustime, încât să-Mi lipsească libertatea de a respira; și toate acestea din Iubire pentru făpturi!”
Iar în timp ce spunea acestea, gemea cu gemete înăbușite din cauza lipsei de spațiu, și plângea. Plângeam în hohote, i-am mulțumit, L-am compătimit; voiam să-i fac puțină lumină cu iubirea mea, cum îmi spunea El…, dar cine poate spune tot? Aceeași voce interioară adăuga: „Este suficient pentru moment, mergi la cel de-al șaptelea exces al Iubirii Mele”.
A șaptea oră
Vocea interioară continua: „Fiica Mea, nu Mă lăsa singur în atât de multă singurătate și în atâta întuneric; nu ieși din sânul Mamei Mele, ca să privești cel de-al șaptelea exces al Iubirii Mele. Ascultă-Mă: În sânul Tatălui Meu Ceresc, Eu am fost pe deplin fericit; nu exista bine pe care să nu-l posed: bucurie, fericire, totul era la dispoziția Mea; Îngerii, cu reverență, Mă adorau și stăteau la ordinele Mele. Ah, aș putea spune că excesul Iubirii Mele M-a determinat să-Mi schimb soarta, M-a restrâns în această temniță întunecată, M-a despuiat de toate bucuriile Mele, fericiri și bunuri, pentru a Mă înveșmânta cu toate nefericirile făpturilor[4]; și toate acestea pentru a face schimbul, pentru a le oferi destinul Meu, bucuriile și fericirea Mea veșnică. Dar aceasta nu ar fi fost o problemă, dacă nu aș fi găsit în ei și o mare nerecunoștință și o încăpățânare perfidă. Oh, cât de surprinsă a rămas Iubirea Mea veșnică înaintea acestei mari nerecunoștințe și a plâns din cauza încăpățânării și perfidiei omului! Nerecunoștința a fost spinul cel mai înțepător care Mi-a străpuns Inima, de la Zămislirea Mea până în ultimul moment al morții Mele. Uită-te, Inimioara Mea este rănită și picură sânge; ce durere, ce convulsie simt! Fiica Mea, să nu-Mi fii nerecunoscătoare; nerecunoștința este durerea cea mai grea pentru al tău Isus, înseamnă să-Mi închizi ușile în față pentru a Mă lăsa afară și să tremur de frig. Însă chiar și la atâta nerecunoștință Iubirea Mea nu s-a oprit și a fost dispusă la o Iubire insistentă, rugătoare, gemândă și cerșetoare; și acesta este cel de-al optulea exces al Iubirii Mele”.
A opta oră
„Fiica Mea nu Mă lăsa singur; sprijină-ți capul pe sânul Mamei Mele dragi, căci chiar și din afară vei auzi gemetele Mele și implorările Mele. Și văzând că nici gemetele Mele, nici implorările Mele nu înduioșează făptura din compasiune pentru Iubirea Mea, Mă arăt[5] ca cel mai sărac dintre cerșetori și, întinzându-Mi mica Mea Mânuță, le cer măcar din milă, ca pomană, sufletele lor, afecțiunile și inimile lor. Iubirea Mea voia să învingă cu orice preț inima omului; și văzând că după șapte excese ale Iubirii Mele acesta era rezervat, făcea pe surdul, nu se îngrijea de Mine, nici nu voia să Mi se dăruiască, Iubirea Mea a vrut să-l stimuleze și mai mult; ar fi trebuit să se oprească, însă nu a făcut-o; a vrut să iasă și mai mult din limitele lui, și chiar din sânul Mamei Mele a făcut să ajungă Vocea Mea la fiecare inimă în modurile cele mai sugestive, cu rugăciunile cele mai însuflețite, cu cele mai pătrunzătoare cuvinte… Dar știi ce-i spuneam? «Fiul Meu, dă-mi inima ta; tot ceea ce vrei, Eu îți voi oferi, atâta timp cât tu Îmi dai în schimb inima ta. Am coborât din Cer pentru a o cuceri: te rog, nu Mi-o nega! Nu-Mi dezamăgi speranțele!» Și văzându-l rezervat,- ba chiar, mulți Îmi întorceau spatele -, am continuat cu gemete, împreunam Mâinile Mele micuțe și, plângând cu vocea înăbușită de un plâns convulsiv, adăugam; «Vai, vai, sunt Micul Cerșetor; nici măcar ca pomană nu vrei să-mi dai inima ta?» Nu este acesta un exces mai mare al Iubirii Mele, când Creatorul, pentru a se apropia de făptură, ia forma unui copilaș, pentru a nu provoca teamă, și pentru a cere măcar din milă, inima făpturii? Și, văzând că nu vrea să Mi-o ofere, să Mă rog, să gem și să plâng?”
Și apoi simțeam că îmi spunea: „Și tu, nu vrei să-Mi oferi inima ta? Poate chiar și tu vrei să gem, să Mă rog și să plâng pentru a-Mi oferi inima ta? Vrei să-Mi negi pomana pe care ți-o cer?”
Și în timp ce spunea acestea, simțeam cum gemea.
Iar eu: „Isuse al meu, nu plânge, Vă ofer inima mea și pe mine însămi”.
Iar vocea interioară continua: „Mergi mai departe, mergi la al nouălea exces al Iubirii Mele”.
A noua oră
„Fiica Mea, starea Mea este tot mai dureroasă. Dacă Mă iubești, privirea ta să fie fixată în Mine, pentru a vedea dacă Micului tău Isus îi poți oferi o oarecare ușurare. Un cuvânt de iubire, o mângâiere, un sărut, vor pune capăt plânsului Meu și suferințelor Mele.
Ascultă, fiica Mea, după ce am dat opt excese ale Iubirii Mele, pe care omul Mi le-a răsplătit atât de rău, Iubirea Mea nu a renunțat și la al optulea exces, a vrut să-l adauge pe al nouălea; și acestea au fost neliniștile, suspinele de foc, flăcările dorințelor, deoarece voiam să ies din sânul matern pentru a îmbrățișa omul, iar acest lucru Mi-a dus mica Mea Umanitate, care încă nu era născută, la o astfel de agonie încât să ajungă să-și dea ultima suflare. Și în timp ce stăteam să-Mi dau ultima suflare, Divinitatea Mea, care era nedespărțită de Mine, Îmi oferea surse de viață, și așa am revenit la viață, pentru a continua Agonia Mea și pentru a Mă reîntoarce să mor din nou. Acesta a fost al nouălea exces al Iubirii Mele: să agonizez și să mor continuu din iubire pentru făptură. Oh, ce lungă agonie de nouă luni! Oh, cum Mă făcea Iubirea să mor și să Mă sufoc! Și dacă nu aș fi avut Divinitatea cu Mine, care Îmi reda viața de fiecare dată când urma s-o termin, Iubirea M-ar fi mistuit înainte de a ieși la lumina zilei”.
Apoi adăuga: „Privește-Mă, ascultă-Mă cum agonizez! Cum bate Inima Mea mică, respiră cu dificultate, arde! Privește-Mă, acum mor!”
Și făcea o liniște profundă. Eu simțeam că mor, mi se răcea sângele în vene și tremurând îi spuneam:„Iubirea mea, Viața mea, nu muri, nu mă lăsa singură! Tu vrei iubire, iar eu Te voi iubi, nu Te voi mai lăsa. Dă-mi flăcările Tale, să Te pot iubi mai mult și să mă mistui în întregime pentru Tine”.
Concluzia Novenei[3]
Așa trecea a doua oră a zilei și treptat-treptat și celelalte ore și dacă aș spune tot, ar fi prea obositor. Aceste meditații le făceam în genunchi, iar când nu-mi permitea familia, le făceam lucrând. Vocea interioară nu îmi dădea nici liniște, nici pace, până nu făceam ce voia. De altfel, munca nu îmi era un obstacol pentru ce trebuia să fac. Așa am petrecut zilele novenei. În ajunul Crăciunului simțeam în mine o fervoare neobișnuită și cum stând singură în cameră, iată că mi s-a înfățișat Copilașul Isus, foarte frumos, da, care tremura dorința de a mă îmbrățișa, așa că m-am ridicat și am alergat să-L îmbrățișez eu, dar în timp ce-L strângeam la piept, a dispărut. Aceasta s-a repetat de trei ori. Am rămas foarte emoționată și înflăcărată, încât nu pot să explic. Nu apoi după un timp nu am ținut cont; n-am spus nimănui și din când în când cădeam în aceleași greșeli. Totuși vocea interioară nu m-a părăsit niciodată. În orice activitate mă mustra, mă corecta, mă însuflețea; într-un cuvânt, Domnul a fost pentru mine ca un tată bun, pentru că atunci când fiul caută să se îndepărteze de pe drumul cel drept, atunci El [Tatăl] folosește toate strădaniile, grijile, pentru a-l păstra, astfel încât [omul] să formeze [pentru Dumnezeu] onoarea Sa, gloria Sa și coroana Sa. O, Doamne, prea nerecunoscătoare V-am fost!
Nihil obstat
Die Vigesimo Nono
Septembris 1926
Canonico Hanibal M. Di Francia
Notă finală: Pe lângă această copie a caietului autograf al Luisei, probabil că Luisa a adăugat mai târziu, verbal sau în scris, anumite lucruri pentru a completa narațiunea (de exemplu, cele patru reguli de viață pe care Isus i le-a dat în căsătoria mistică, și care completează Anexa).
[1] „Dumnezeul nostru este un foc mistuitor” (Evrei 12, 29).
[2] Pe lângă faptul că această Novenă de Crăciun este o practică tradițională larg răspândită a evlaviei populare, este expresia unui mister profund, a unui adevăr teologic. Isus, adevăratul Dumnezeu și adevăratul Om, încă din primul moment al Întrupării Sale și-a îndeplinit lucrarea de Răscumpărător, pe lângă cea a Primului – Născut dintre toate creaturile, în folosirea deplină a rațiunii și a voinței nu numai a Divinității Sale, ci și a Umanității Sale perfecte.
[3] Aceste cuvinte indică o învățătură fundamentală pe care Domnul o va dezvolta pe parcursul acestor scrieri. Ele sunt ca două etape ale vieții spirituale: în prima, sufletul trebuie să fie protagonistul în căutarea lui Dumnezeu; apoi în a doua etapă, Isus este protagonistul Divin, când va veni la întâlnirea cu sufletul.
[4] De văzut Filipeni 2, 5-8.
[5] Luisa scrie: „mă comport ca cel mai sărac”.
[1] Crăciunul anului 1882.
[2] În „Caietul cu amintiri din copilărie” zice „… La vârsta de 12 ani cu aproximație… am început să aud vocea interioară a lui Isus, mai ales la Împărtășanie”.
[3] Celelalte Ore ale Novenei, Luisa le-a adăugat din ascultare la sfârșitul acestui prim Volum.
Voința Divină 