Mă văd în continuare plină de mizerie și nu numai, dar și neliniștită. Îmi pare că întregul meu interior este alarmat de pierderea lui Isus. Gândeam în sinea mea că din cauza păcatelor mele mari am meritat ca adorabilul Isus să mă părăsească și, prin urmare, nu ar trebui să-L mai văd vreodată. Oh, ce moarte groaznică este acest gând pentru mine! Într-adevăr, mai nemilos decât orice moarte! Să nu-L mai văd pe Isus! Să nu-i mai aud suavitatea vocii Sale! Să-L pierd pe Cel de care depinde viața mea și de la care îmi vine tot binele! Cum să trăiesc fără El? Ah, dacă îl pierd pe Isus, totul s-a terminat pentru mine!

Având aceste gânduri, simțeam o agonie a morții, iar tot interiorul cu susul în jos, pentru că îl voiam pe Isus și El, într-o străfulgerare de lumină s-a manifestat sufletului meu, spunându-mi: „Pace, pace, nu trebuie să te tulburi. Așa cum o floare foarte parfumată înmiresmează locul unde este așezată, tot așa pacea umple cu Dumnezeu sufletul care îl deține”. Și ca fulgerul a fugit.

            Ah, Doamne, cât de bun ești cu această păcătoasă! Și îți spun chiar cu încredere: cât de insolent^[1] ești, că totuși trebuie să Te pierd și nici nu vrei să mă tulbur sau să mă îngrijorez, iar dacă fac asta mă faci să înțeleg că eu însămi mă îndepărtez de Tine, pentru că, mă umplu de Dumnezeu cu pace, iar cu tulburarea mă umplu de ispite diabolice! O, dulcele meu Isus, câtă răbdare trebuie să am cu Tine, pentru că orice mi s-ar întâmpla, nici măcar nu mă pot îngrijora sau tulbura, dar Tu vrei să mă păstrez într-o pace și un calm perfect.