În această dimineață, după ce am primit Sfânta Împărtășanie, dulcele meu Isus s-a arătat răstignit și în interior m-am simțit atrasă să mă oglindesc în El, pentru a mă putea asemăna cu El, iar Isus s-a oglindit în mine, pentru a mă atrage la asemănarea cu El. În timp ce făcea aceasta, simțeam că durerile Domnului meu răstignit mă pătrundeau și cu toată bunătatea mi-a spus: „Vreau ca alimentul tău să fie suferința, nu doar ca suferință, ci ca rod al Voinței Mele. Sărutul cel mai sincer care ne leagă mai puternic prietenia este uniunea vrerilor [acțiunilor] noastre, iar nodul indisolubil care ne va strânge în îmbrățișări continue va fi cel al suferinței continue”. 

În timp ce spunea acestea, binecuvântatul Isus și-a înlăturat piroanele, și-a luat crucea și a întins-o în interiorul trupului meu, iar eu am rămas atât de întinsă încât mi-am simțit oasele dislocate; mai mult, [am simțit]o mână, dar nu pot spune cu siguranță a cui să fi fost, mi-a străpuns mâinile și picioarele, iar Isus care stătea pe cruce așezat în interiorul meu, se complăcea în totalitate de suferința mea și de cel care îmi străpungea mâinile și a adăugat: „Acum Mă pot odihni liniștit, nu trebuie nici măcar să Mă deranjez să te răstignesc, pentru că ascultarea vrea să opereze totul de una singură, iar eu te las în mod liber în mâinile ascultării”.

Și scăpând de a mai sta pe cruce, s-a așezat pe inima mea să se odihnească. Cine poate spune cu câtă suferință am rămas aflându-mă în acea stare? 

După ce am stat mult timp, Isus nu se grăbea să mă ridice ca alte dăți, să mă facă să revin la starea mea naturală. Nu mai vedeam acea mână care mă așezase pe cruce. Îi spuneam lui Isus, care îmi răspundea: „Cine te-a așezat pe cruce? Am fost Eu oare? A fost ascultarea și ascultarea trebuie să te elibereze”. Pare că de data asta ar avea dorința să glumească și printr-un mare har am primit eliberarea de la binecuvântatul Isus.