O, Isuse, deja ajungi cu iubiții Tăi apostoli la Cenacol și Te așezi la cină cu ei. Câtă dulceață, câtă bunăvoință arăți Tu, în toată Persoana Ta, înjosindu-te și luând pentru ultima oară hrana materială! Totul este iubire în Tine; chiar și în aceasta, Tu nu doar repari păcatele de lăcomie, dar implori chiar și sfințirea hranei și, cum aceasta se preschimbă în forță, tot astfel, obții pentru noi sfințenia până și în lucrurile inferioare și mai comune.
Isuse, Viața mea, privirea Ta dulce și pătrunzătoare pare că scrutează pe toți Apostolii și, chiar în acel act de a mânca, Inima Ta rămâne străpunsă văzându-i pe Apostolii Tăi dragi, slăbiți și încă epuizați, și mai ales perfidul Iuda, care deja a pus piciorul în iad. Iar Tu, din adâncul Inimii, spui cu amărăciune: „Care este folosul Sângelui Meu? Iată un suflet, care a beneficiat atât de mult de Mine, este pierdut!”
Și cu ochii Tăi strălucind de lumină, îl privești de parcă ai vrea să-l faci să înțeleagă marele rău împlinit [de el]. Dar Caritatea Ta supremă Te face să suporți această durere și n-o arăți nici măcar iubiților Tăi discipoli…
Iar în timp ce suferi pentru Iuda, Inima Ta ar vrea să se umple de bucurie văzând la stânga Ta pe iubitul Tău discipol Ioan, astfel că, nemaiputând conține Iubirea, îl atragi cu delicatețe spre Tine, îi așezi capul pe Inima Ta, făcându-l să simtă anticipat Paradisul.
Aceasta este ora solemnă, pentru că în cei doi discipoli sunt reprezentate cele două popoare, cel pierdut și cel ales: cel pierdut, în Iuda, care simte deja iadul în inimă; iar cel ales, în Ioan, care se odihnește și se bucură în Tine.
O, Dulcele meu Bine, și eu mă așez aproape de Tine și, împreună cu iubitul Tău discipol, vreau să-mi sprijin capul obosit pe Inima Ta adorabilă, și să Te rog să mă faci să aud, chiar și aici pe acest pământ, desfătările Cerului, și astfel, captivată de dulcea armonie a Inimii Tale, pământul să nu mai fie pentru mine pământ, dar Cer.
Dar în acele armonii preadulci și divine, simt că Îți scapă dureroase bătăi ale Inimii: sunt pentru sufletele pierdute! O, Isuse, oh, nu permite ca noi suflete să se piardă; fă ca bătaia Inimii Tale, trecând prin inimile lor, să-i facă să simtă palpitațiile vieții Cerului, precum le simte iubitul Tău discipol Ioan, și atrași de suavitatea și dulceața Iubirii Tale, toți să Ți se poată supune.
O, Isuse, în timp ce rămân în Inima Ta, dă-mi și mie hrana pe care ai dat-o Apostolilor, hrana Voinței Tale Divine, hrana Iubirii, hrana Cuvântului Divin. O, Isuse al meu, niciodată să nu-mi refuzi această hrană, pe care Tu dorești atât de mult să mi-o oferi, astfel încât, să formezi în mine însăși viața Ta.
Dulcele meu Bine, în timp ce stau aproape de Tine, văd că hrana pe care Tu o iei împreună cu dragii Tăi discipoli nu este altceva decât un miel. Acesta este mielul simbolic; și cum în acest miel nu rămâne, prin puterea focului, nicio fărâmă de viață, tot așa, Tu, Mielul mistic, care trebuie să Te consumi în întregime pentru creaturi prin puterea iubirii, nu vei păstra pentru Tine nici măcar o picătură de Sânge, vărsându-L în întregime din iubire pentru noi…
Astfel că, o, Isuse, Tu nu faci nimic care să nu reprezinte pe viu Patima Ta foarte dureroasă, pe care o ai mereu prezentă în minte, în Inimă, în tot, iar aceasta mă învață că, dacă și eu voi avea în fața minții și a inimii gândul Pătimirii Tale, niciodată nu îmi vei refuza hrana Iubirii Tale. Cât Îți mulțumesc!
O, Isuse al meu, nici un act nu Îți scapă care să nu mă aibă pe mine prezentă, intenționând să-mi faci un bine special. De aceea Te rog ca, în mintea mea, în inima mea, în privirile mele, în faptele mele și în pașii mei, să fie mereu Patima Ta, astfel ca, oriunde mă întorc, în interiorul meu și în afara mea, să Te găsesc mereu pe Tine prezent în mine; și dă-mi harul să nu uit niciodată ceea ce ai suferit și pătimit pentru mine. Acesta să fie magnetul meu, care, atrăgând toată ființa mea în Tine, să nu mă mai pot îndepărta niciodată de Tine.
Voința Divină 