Venind Confesorul, m-a întrebat dacă am ascultat. După ce i-am spus cum s-a întâmplat totul, mi-a reînnoit ascultarea, și în mod absolut, nu trebuia să vorbesc cu Isus, singurul și unicul meu confort și că trebuia să-L alung dacă ar fi venit. Și iată că înțelegând că acea ascultare care mi se dădea era adevărată, am spus în sinea mea: „Fiat Voluntas Tua” chiar și în aceasta. Dar, oh, cât mă costa și ce groaznic martiriu! Simt că în inimă ar fi un cui înfipt care mi-o străpunge dintr-o parte într-alta. Și din moment ce inima este obișnuită să întrebe și să-L dorească pe Isus în mod continuu, așa cum respirația și bătaia inimii sunt continue, pare că tot astfel trebuie să fie continuă dorința și vrerea unicului meu Bine, deci, dorința de a împiedica aceasta, ar însemna că s-ar dori împiedicarea respirației și bătăii inimii altuia; cum s-ar putea trăi [astfel]? Cu toate acestea, este nevoie ca ascultarea să triumfe.
O, Dumnezeule, ce durere, ce chin sfâșietor! Cum să împiedicăm inima să ceară chiar însăși viața ei? Cum să o înfrânez ? Voința își dădea toată silința să o înfrâneze, dar din moment ce era nevoie de o mare vigilență și în mod continuu, din când în când, se obosea și se întrista, iar inima avea scăpările ei și întreba de Isus. Voința, dându-și seama de aceasta își punea toate forțele s-o înfrâneze; dar ce! Pierdea deseori, deseori; deci îmi părea că fac acte continue de neascultare. Oh, ce contraste, ce război sângeros, ce agonii mortale suferea sărmana mea inimă! Mă aflam în asemenea strâmtorări și în asemenea suferințe, încât credeam că voi părăsi viața și cu toate astea acest lucru ar fi fost pentru mine o mângâiere dacă aș fi putut să mor, dar ceea ce era mai rău era că da, simțeam dureri de moarte dar fără să pot muri. Prin urmare, după ce am vărsat lacrimi foarte amare toată ziua și toată noaptea, aflându-mă în obișnuita mea stare, întotdeauna binevoitorul meu Isus a venit, iar eu, obligată de către ascultare, i-am spus: „Doamne, nu veni, căci ascultarea nu vrea!” Și El, compătimindu-mă și voind să mă întărească în suferințele în care mă aflam, a însemnat cu mâna Sa creatoare persoana mea, cu un mare semn al crucii, iar apoi m-a lăsat.
Dar cine poate spune purgatoriul în care mă aflam? Și mai rău era, că nu puteam să mă îndrept spre veșnicul și unicul meu Bine. Ah, da, îmi era refuzat să întreb [de Isus] și să-L doresc pe Isus! Ah, acelor suflete binecuvântate din purgator le este permis să întrebe, să se prezinte și să se adreseze către veșnicul Bine, dar mie nu, îmi era refuzată chiar și această mângâiere, doar că lor le este interzis să intre în posesia Lui.
Deci, nu am făcut altceva decât să plâng toată noaptea; când natura mea slăbită nu a mai putut rezista, amabilul meu Isus s-a reîntors, și când a vrut să vorbească cu mine, imediat, amintindu-mi de ascultare, care voia să domnească mai presus de orice, i-am spus: „Draga mea viață, nu pot vorbi, nu veni, pentru că ascultarea nu vrea. Dacă vrei să faci înțeleasă voința Ta, du-te la ei [la ascultare și la Confesor]”. În timp ce spuneam astfel, i-am văzut pe Confesor și pe Isus.
Apropiindu-se de El, i-a spus: „Acest lucru este imposibil pentru sufletele Mele; le țin atât de cufundate în Mine, ca să formăm o singură substanță ca să nu se mai deosebească una de cealaltă! Este ca și atunci când două substanțe se unesc, una se transmite celeilalte și după, chiar dacă ai vrea să le desparți, este inutil chiar și să o gândești. Se contopesc împreună una în cealaltă. Tot astfel este imposibil ca sufletele Mele să poată fi separate de Mine”.
Și spunând acestea a dispărut, iar eu am rămas cu și mai multă întristare decât înainte; inima îmi bătea atât de tare încât simțeam că mi se despică pieptul. După aceea, nu știu cum să spun, m-am aflat purtată cu duhul și uitând, nu știu cum, de ascultarea primită, am înconjurat bolta cerurilor, plângând, strigând și căutându-L pe dulcele meu Isus. Dintr-o dată, L-am văzut venind spre mine, aruncându-se în brațele mele, complet aprins și consumat [de iubire]. Imediat mi-am amintit de porunca primită și i-am spus: „Doamne, nu mă ispiti în această dimineață. Nu știi că ascultarea nu vrea?”
Și El: „Confesorul m-a trimis; de aceea am venit”.
Și eu: „Nu este adevărat! Oare ești un demon care vine să mă înșele ca să nu ascult?”
Și Isus: „Nu sunt demon”.
Și eu: „Dacă nu ești demon, să ne facem reciproc semnul crucii”.
Și astfel ne-am însemnat amândoi cu semnul crucii. Apoi am continuat să-i spun: „Dacă este adevărat că te-a trimis Confesorul, să mergem la el, ca să poată vedea dacă ești Isus Cristos sau un demon și atunci voi putea fi sigură”.
Așa că am mers la Confesor și din moment ce Isus era copil, I L-am dat în brațele lui, spunându-i: „Părinte, priviți-l dumneavoastră: este dulcele meu Isus sau nu?”
Prin urmare, în timp ce binecuvântatul Isus stătea cu părintele, i-am spus: „Dacă ești cu adevărat Isus, sărută mâna Confesorului”. În mintea mea gândeam că dacă ar fi fost Domnul, ar fi făcut acel gest de umilință să-i sărute mâna și dacă era diavolul, nu. Și Isus, da, i-a sărutat-o dar nu omului, ci puterii preoțești. Apoi, părea că s-ar fi rugat Confesorul pentru a vedea dacă ar fi fost demonul și negăsindu-l [a fi diavol], mi L-a dat înapoi [pe Isus]. Dar cu toate acestea, biata mea inimă nu se putea bucura de îmbrățișările iubitului meu Isus, pentru că ascultarea o ținea legată, blocată, cu atât mai mult că încă nu era niciun ordin care să se opună, deci nu îndrăznea să se manifeste, nici măcar să spună un cuvânt de iubire.
O, sfântă ascultare, cât de tare și puternică ești! În aceste zile de martiriu, te văd înaintea mea ca pe un războinic foarte puternic, înarmată din cap până în picioare, cu săbii, săgeți și sulițe și plină cu toate acele instrumente capabile să rănească. Și când vezi că sărmana mea inimă, obosită și abătută ar vrea să se înalțe, căutând alinarea ei, viața ei, centrul [Isus] de care este atras ca un magnet, tu, [ascultarea] privindu-mă cu mii de ochi, mă rănești din toate părțile cu răni mortale. Oh, ai milă de mine și nu fi atât de crudă!
Dar în timp ce spun acestea, vocea adorabilului meu Isus se aude la urechea mea și spune: „Ascultarea a fost totul pentru Mine și vreau să fie totul pentru tine. Ascultarea a făcut să Mă nasc și ascultarea M-a făcut să mor[1]. Rănile pe care le port pe trupul Meu sunt toate răni și semne pe care Mi le-a provocat ascultarea. Ai spus cu dreptate că este o războinică foarte puternică, înarmată cu tot felul de arme capabile să rănească, pentru că în Mine nu Mi-a lăsat nici măcar o picătură de sânge, Mi-a sfâșiat carnea în bucăți, Mi-a dislocat oasele, iar sărmana Mea inimă frântă, sângerândă, căuta o alinare de la cineva care să aibă milă de Mine. Acționând asupra Mea ca cel mai crud tiran, ascultarea nu a fost mulțumită decât după ce M-am sacrificat pe cruce și M-a văzut că Îmi dau ultima suflare, ca victimă a iubirii sale. Și de ce aceasta? Pentru că rolul acestei războinice foarte puternice este de a sacrifica sufletele. Așadar nu face altceva decât să comploteze un război înverșunat împotriva celui care nu se sacrifică în totalitate pentru ea, deci nu o interesează dacă sufletul suferă sau se bucură, dacă trăiește sau moare; intenția ochilor săi este să vadă dacă ea învinge, iar de celelalte lucruri nu o interesează și nici nu se îngrijește.
Numele acestei războinice este „Victorie”, pentru că toate victoriile permit sufletului ascultător să înceapă să trăiască adevărata lui viață, când acesta pare că moare.
Așadar, ascultarea mi-a acordat cele mai mari lucruri. Prin intermediul ei, am învins moartea, am înfrânt iadul, l-am eliberat pe om de lanțuri, am deschis cerul și, ca un rege victorios, am luat în stăpânire Împărăția Mea, nu numai pentru Mine, ci pentru toți fiii Mei care ar beneficia de Răscumpărarea Mea. Ah, da, este adevărat că M-a costat viața, dar numele „Ascultare” răsună dulce în auzul Meu, Și de aceea am atât de multă iubire pentru acele suflete care sunt ascultătoare”.
Reiau să spun de unde am lăsat. După puțin timp, a venit Confesorul și spunându-i tot ce am spus mai sus, mi-a reînnoit ascultarea, de a continua în același mod și i-am spus: „Părinte, cel puțin permiteți să-mi da i libertate inimii ca să întrebe de Isus, pentru că atunci când vine [Isus], pot să spun prin ascultare: „Nu veni, nu pot să vorbesc, ascult”.
Și el [preotul]: „Fă cât poți să o oprești și când nu poți, atunci dă-i libertate”.
[1] „Şi, deși era Fiu, a învățat ascultarea din cele ce a pătimit, iar după ce a fost făcut desăvârșit, a devenit cauză de mântuire veșnică pentru toţi cei care ascultă de El”. (Evrei 5,8-9)
Descoperă mai multe la Voința Divină
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.