Când a sosit timpul că [părintele meu spiritual] a plecat la țară, într-o dimineață, după împărtășanie, Domnul mi-a dat de înțeles că trebuia să fiu surprinsă de acea stare și m-a invitat să-i țin companie participând la durerile Sale. Eu i-am spus imediat: „Doamne, cum voi face? Confesorul meu nu este în localitate și cine va trebui să mă elibereze acum? Vrei poate să mă faci să mor?”
Și Domnul mi-a spus doar atât: „Încrederea ta trebuie să fie doar în Mine. Fii resemnată, deoarece resemnarea face sufletul luminos, face ca celelalte pasiuni să stea la locul lor, încât Eu, fiind atras de acele raze de lumină, intru în suflet, îi comunic totul despre Mine și îl fac să trăiască din propria mea Viață.”
M-am resemnat sfintei Sale Voințe, am oferit acea Împărtășanie ca și cum ar fi fost ultima din viața mea și I-am spus adio lui Isus în Sacrament. Dar, deși resemnată, natura mea umană o simțea foarte mult, încât toată ziua am plâns și m-am rugat Domnului să-mi dea putere. Cu adevărat, acest fapt mi-a fost foarte amar și fără să mă gândesc și să știu, m-am trezit cu o nouă și grea cruce, încât cred că a fost cea mai grea pe care am avut-o în viața mea.
În timp ce eram în acea stare de suferințe, nu mă gândeam la altceva decât să mor și să fac Voința Lui Dumnezeu. Familia, care de asemenea suferea să mă vadă în acea stare, căutau să cheme vreun preot, dar niciunul nu voia să vină, nici dintr-o parte nici din alta. După zece zile a venit Confesorul care mă spovedea când eram mică[1], și s-a întâmplat că și acela m-a făcut să-mi revin din acea stare. Atunci am văzut plasa în care Domnul m-a înfășurat. De aici am avut un conflict din partea preoților[2]. Care spunea că este prefăcătorie, care că era nevoie de bătaie, alții, că voiam să fac pe sfânta, care adăuga că sunt demonizată, și alte multe lucruri, dacă ar fi să le spun pe toate, ar fi prea lungă povestea. Așadar, cu aceste idei în mințile lor, când se întâmplau suferințele, iar familia trimitea să cheme pe vreunul, făceau figuri[3] foarte ciudate, încât familia mea a suferit mult, mai ales sărmana mama, câte lacrimi a vărsat pentru mine! Ah, Doamne, răsplătiți-o Dumneavoastră! O, Domnul meu bun, cât am suferit din cauza asta! Doar Tu știi totul.
Cine poate spune cât de amar era pentru mine acest fapt, că pentru a mă elibera din acea starea de suferințe era nevoie de Preot? De câte ori m-am rugat vărsând lacrimi foarte amare, ca să mă elibereze! De câte ori m-am opus Domnului, când El voia să mă ofer ca victimă și să accept durerile și îi spuneam: „Doamne, promiteți-mi că mă veți elibera Dumneavoastră și atunci accept totul; altfel nu, nu vreau să accept.” Și rezistam prima zi, a doua, a treia… Dar cine îi poate rezista lui Dumnezeu? Îmi spunea atât de multe că până la sfârșit am fost nevoită să mă supun crucii[4].
Alteori îi spuneam din inimă și cu încredere: „Doamne, cum a fost că ai făcut asta, cum? Între mine și Dumneavoastră acum ați vrut să-l puneți pe al treilea, iar acest al treilea nu vrea să fie disponibil. Vezi, puteam să fim atât de mulțumiți amândoi: când voiai să sufăr, eu imediat acceptam, pentru că știam că Dumneavoastră Înșivă trebuia să mă eliberați. Acum nu, este nevoie de o altă mână. Vă rog să mă eliberați, că așa vom fi mai mulțumiți amândoi.”
Uneori se prefăcea că nu mă ascultă și nu-mi spunea nimic, alteori îmi spunea: „Nu te teme, Eu sunt Cel care dăruiește întunericul și lumina. Va veni și timpul luminii. Este obișnuința Mea ca lucrările Mele să le arăt prin intermediul preoților.[5]”
Așa am petrecut 3 sau 4 ani[6] în aceste contradicții din partea preoților. De multe ori m-au supus la încercări foarte grele. Mă determinau uneori să rămân în acea stare de suferință, adică, împietrită, neputincioasă în a face o cât de mică mișcare, încât uneori timp de optsprezece zile mai mult sau mai puțin sau cât le plăcea lor, nu puteam bea nici măcar o picătură de apă. Doar Domnul știa prin ce treceam în acea stare. Și după ce veneau la mine, nu-mi spuneau nici măcar atât: „Ai răbdare, fă Voința lui Dumnezeu,” dar mi se reproșa că eram mofturoasă și neascultătoare.
[1] Canonicul Don Michele de Benedictis.
[2] Apoi a început opoziția, din ce în ce mai deschisă, care a durat toată viața, până când cărțile ei publicate de Sfântul Oficiu, au fost condamnate în 1938. Nu toți preoții s-au purtat cu Luisa ca Părintele Sfântul Hanibal Maria de Francia sau precum confesorii ei.
[3] Adică, făceau figuri, dădeau replici.
[4] Sunt într-o mare strâmtorare! Să cădem în mâna Domnului, căci mare este îndurarea lui! Dar să nu cad în mâna oamenilor!” (2 Sam 24,14).
[5] Este necesar să subliniem că viața Luisei depindea în totalitate de Autoritatea Bisericii. De când a devenit victimă, imobilizată la pat, până la moartea ei, Luisa a fost supusă la neîncetatele examinări ale reprezentanților Bisericii. În plus, pentru mai mult de 50 de ani, Isus a făcut-o să depindă în totalitate de preoții numiți de diferiți Arhiepiscopi, pentru a putea fi readusă la o normală stare de viață după experiențele ei mistice împreună cu El. Nu este ușor de găsit de-a lungul istoriei Bisericii alți mistici care să fi trăit o astfel de dependență de reprezentanții lui Dumnezeu. Nici starea Luisei nu a fost întâmplătoare.
Isus îi explică faptul că a fost El, care a făcut-o să depindă de Biserică, pentru a sublinia importanța misiunii ei: „Fiica Mea, acum, și tu ești unică în Mintea Mea, și vei fi unică și în istorie; și nu va fi, nici înaintea ta, nici după, o altă creatură care să fie obligată din necesitate și aibă nevoie de asistența Miniștrilor Mei. Alegându-te să depun în tine Sfințenia, bunurile, efectele și Actul Voinței Mele Supreme, era convenabil, corect, cinstit, pentru aceeași Sfințenie pe care o conține Vrerea Mea, ca un Ministru al Meu să te asiste și să fie primul depozitar al bunurilor pe care Voința Mea le conține, și din sânul lui să treacă în tot trupul Bisericii… Am încredințat-o pe Mama Mea Sfântului Ioan, pentru a depune în el și de la el către Biserică: comorile, harurile și toate învățăturile Mele, pe care în cursul Vieții Mele, le-am depozitat în Ea ca și cum într-un sanctuar, toate legile, poruncile, doctrinele pe care Biserica trebuia să le dețină, și Ea îmi era încredințată Mie, Preotul ei [suprem], îmi era foarte fidelă și geloasă chiar și pentru un singur cuvânt și ca acestea să nu se piardă, le-a depozitat în ucenicul Meu fidel Ioan. Așadar, Mama Mea are primatul asupra întregii Biserici, iar Eu, tot astfel am făcut cu tine: pentru că acest „Fiat Voluntas Tua” trebuia să folosească întregii Biserici, te-am încredințat unui Ministru de-al Meu, ca să depozitez în el tot ce îți revelez despre Voința Mea”. (Vol. 15, 11.07.1923).
Din cauza stării ei de victimă și de imposibilitatea ei de a se ridica din pat pentru mai bine de 64 de ani, Luisa nu numai că depindea de confesorii ei (deci de episcopul ei) pentru a continua să trăiască, ci a trebuit să-și supună viața ei interioară și exterioară cercetărilor lor. Trebuind să scrie și să spună tot ce se petrecea între ea și Isus, a fost pentru Luisa un adevărat martiriu. A cerut de multe ori să fie eliberată de această dependență (a preoților), dar Isus nu a vrut. Această transparență în ceea ce-i privește pe reprezentanții Bisericii l-a făcut pe Pr. Franze OFM, prefect pentru procesele de beatificare, într-o scrisoare din 20.07.1931 către Pr. Palma, Superior general a PP. Rogaționiști și succesorul Sfântului Hanibal M. De Francia: „Mie, care sunt un Religios Reglementar, îmi conferă foarte mult confort, încât am avut garanție, deoarece într-o succesiune atât de lungă de ani, medicii, confesorii, Arhiepiscopii Ordinari nu au descoperit niciodată, după teste complete, nicio fraudă”.
[6] Până la vârsta de 20-21 de ani.
Descoperă mai multe la Voința Divină
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.