În această dimineață mă aflam într-o astfel de devastare a sufletului și mă vedeam atât de rea, încât nu puteam să mă suport. Venind Isus, i-am spus durerile mele și starea mizerabilă în care mă aflam și El mi-a spus:
„Fiica Mea, nu te descuraja, Așa obișnuiesc Eu, împlinesc perfecțiunea pas cu pas și nu totul într-o clipă astfel încât sufletul, văzându-se că îi lipsește întotdeauna câte ceva, se stimulează să facă toate eforturile pentru a obține ceea ce îi lipsește. În acest fel, Îmi este mai plăcut și se sfințește și mai mult cu scopul de a-Mi face mai multă plăcere și ca să se sfințească pe deplin. Și eu, atras de acele acte, Mă simt obligat să-i dăruiesc noi haruri și favoruri cerești și cu aceasta se formează un schimb cu totul divin între suflet și Dumnezeu. Pe de altă parte, dacă sufletul ar poseda în sine plenitudinea perfecțiunii, adică toate virtuțile, nu ar mai găsi modul de a se sforța pentru a-i face mai mult pe plac, prin urmare ar lipsi scânteia de a aprinde focul dintre creatură și Creator”.
Cu această ascultare puțin mai blândă, sărmana mea inimă care părea moartă, a început să revină la viață. Dar cu toate acestea nu lăsa [ca inima] să fie sfâșiată n mii de feluri, pentru că ascultarea când vedea că inima se oprește puțin mai mult, în căutarea Autorului ei, aproape că voia să se odihnească în El pentru că având forțele terminate, venea asupra mea și cu ghearele ei mă rănea complet. Și apoi, trebuind să repet acel refren, atunci când binecuvântatul Isus se arăta: „nu veni, nu pot să vorbesc, pentru că ascultarea nu vrea”, nu era pentru mine cel mai îngrozitor și cel mai crud martiriu?
În timp ce eram în starea mea obișnuită, dulcele meu Isus a venit și i-am spus despre porunca primită și El a plecat.
În timp ce i-am spus o singură dată: „Nu veni, pentru că ascultarea nu vrea”, mi-a spus: „Fiica Mea, să ți se prezinte întotdeauna înaintea minții tale lumina Pătimirii Mele, pentru că, la vederea suferințelor Mele foarte amare, ale tale îți vor părea mici și considerând cauza pentru care am suferit atât de multe dureri imense, care a fost păcatul, cele mai mici defecte îți vor părea grave, pe de altă parte, dacă nu te vei oglindi în Mine, cele mai mici dureri ți se vor părea grele, iar defectele grave le vei considera lucruri de nimic”.
Și a dispărut. După puțin timp, a venit Confesorul și, întrebându-l dacă ar trebui încă să continui această ascultare, mi-a spus: „Nu, Îi poți spune orice vrei și ține-L cât vrei”.
Pare că am rămas liberă și nu mai am atât de mult de-a face cu această războinică atât de puternică; altfel, de această dată, ar fi devenit atât de puternică încât m-ar fi făcut să mor; dar mi-ar fi făcut un mare favor, pentru că m-ar fi unit pentru totdeauna cu veșnicul meu Bine și nu i-aș fi mulțumit doar din când în când; nu numai, ci i-aș fi cântat cântecul ascultării, adică imnul victoriei, deci aș fi râs de toată tăria ei.
Dar în timp ce spun acestea, înaintea mea mi-a apărut un ochi strălucitor și frumos și o voce care spune:„Și eu m-aș fi unit cu tine și aș fi fost încântată să râd, căci asta ar fi fost victoria mea”.
Și eu: „O, dragă ascultare, după ce am fi râs împreună, te-aș fi lăsat la poarta paradisului ca să-ți spun „adio” și niciodată „la revedere” pentru a nu mai avea de-a face cu tine și m-aș fi uitat foarte bine ca să nu te las să intri”.
…pentru că ochii Domnului [sunt] peste cei drepţişi urechile sale [sunt atente] la rugăciunile lor,iar faţa Domnului [este] împotriva celor care fac rele”. (1Petru 3,12)
Ochii Domnului sunt în orice loc: ei îi observă pe cei răi şi pe cei buni. (Proverbe 15,3)
Păzeşte-mă ca pe lumina ochilor; adăposteşte-mă la umbra aripilor tale. (Psalm 17,8)
Căci cuvântul lui Dumnezeu este viu, plin de putere şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri; el pătrunde până la despărţitura sufletului şi a duhului, a încheieturilor şi a măduvei şi judecă sentimentele şi gândurile inimii. Şi nu este nicio creatură ascunsă înaintea lui, ci toate sunt goale şi descoperite pentru ochii aceluia în faţa căruia [vom da] cont. (Evrei 4,12-13)
Venind Confesorul, m-a întrebat dacă am ascultat. După ce i-am spus cum s-a întâmplat totul, mi-a reînnoit ascultarea, și în mod absolut, nu trebuia să vorbesc cu Isus, singurul și unicul meu confort și că trebuia să-L alung dacă ar fi venit. Și iată că înțelegând că acea ascultare care mi se dădea era adevărată, am spus în sinea mea: „Fiat Voluntas Tua” chiar și în aceasta. Dar, oh, cât mă costa și ce groaznic martiriu! Simt că în inimă ar fi un cui înfipt care mi-o străpunge dintr-o parte într-alta. Și din moment ce inima este obișnuită să întrebe și să-L dorească pe Isus în mod continuu, așa cum respirația și bătaia inimii sunt continue, pare că tot astfel trebuie să fie continuă dorința și vrerea unicului meu Bine, deci, dorința de a împiedica aceasta, ar însemna că s-ar dori împiedicarea respirației și bătăii inimii altuia; cum s-ar putea trăi [astfel]? Cu toate acestea, este nevoie ca ascultarea să triumfe.
O, Dumnezeule, ce durere, ce chin sfâșietor! Cum să împiedicăm inima să ceară chiar însăși viața ei? Cum să o înfrânez ? Voința își dădea toată silința să o înfrâneze, dar din moment ce era nevoie de o mare vigilență și în mod continuu, din când în când, se obosea și se întrista, iar inima avea scăpările ei și întreba de Isus. Voința, dându-și seama de aceasta își punea toate forțele s-o înfrâneze; dar ce! Pierdea deseori, deseori; deci îmi părea că fac acte continue de neascultare. Oh, ce contraste, ce război sângeros, ce agonii mortale suferea sărmana mea inimă! Mă aflam în asemenea strâmtorări și în asemenea suferințe, încât credeam că voi părăsi viața și cu toate astea acest lucru ar fi fost pentru mine o mângâiere dacă aș fi putut să mor, dar ceea ce era mai rău era că da, simțeam dureri de moarte dar fără să pot muri. Prin urmare, după ce am vărsat lacrimi foarte amare toată ziua și toată noaptea, aflându-mă în obișnuita mea stare, întotdeauna binevoitorul meu Isus a venit, iar eu, obligată de către ascultare, i-am spus: „Doamne, nu veni, căci ascultarea nu vrea!” Și El, compătimindu-mă și voind să mă întărească în suferințele în care mă aflam, a însemnat cu mâna Sa creatoare persoana mea, cu un mare semn al crucii, iar apoi m-a lăsat.
Dar cine poate spune purgatoriul în care mă aflam? Și mai rău era, că nu puteam să mă îndrept spre veșnicul și unicul meu Bine. Ah, da, îmi era refuzat să întreb [de Isus] și să-L doresc pe Isus! Ah, acelor suflete binecuvântate din purgator le este permis să întrebe, să se prezinte și să se adreseze către veșnicul Bine, dar mie nu, îmi era refuzată chiar și această mângâiere, doar că lor le este interzis să intre în posesia Lui.
Deci, nu am făcut altceva decât să plâng toată noaptea; când natura mea slăbită nu a mai putut rezista, amabilul meu Isus s-a reîntors, și când a vrut să vorbească cu mine, imediat, amintindu-mi de ascultare, care voia să domnească mai presus de orice, i-am spus: „Draga mea viață, nu pot vorbi, nu veni, pentru că ascultarea nu vrea. Dacă vrei să faci înțeleasă voința Ta, du-te la ei [la ascultare și la Confesor]”. În timp ce spuneam astfel, i-am văzut pe Confesor și pe Isus.
Apropiindu-se de El, i-a spus: „Acest lucru este imposibil pentru sufletele Mele; le țin atât de cufundate în Mine, ca să formăm o singură substanță ca să nu se mai deosebească una de cealaltă! Este ca și atunci când două substanțe se unesc, una se transmite celeilalte și după, chiar dacă ai vrea să le desparți, este inutil chiar și să o gândești. Se contopesc împreună una în cealaltă. Tot astfel este imposibil ca sufletele Mele să poată fi separate de Mine”.
Și spunând acestea a dispărut, iar eu am rămas cu și mai multă întristare decât înainte; inima îmi bătea atât de tare încât simțeam că mi se despică pieptul. După aceea, nu știu cum să spun, m-am aflat purtată cu duhul și uitând, nu știu cum, de ascultarea primită, am înconjurat bolta cerurilor, plângând, strigând și căutându-L pe dulcele meu Isus. Dintr-o dată, L-am văzut venind spre mine, aruncându-se în brațele mele, complet aprins și consumat [de iubire]. Imediat mi-am amintit de porunca primită și i-am spus: „Doamne, nu mă ispiti în această dimineață. Nu știi că ascultarea nu vrea?”
Și El: „Confesorul m-a trimis; de aceea am venit”.
Și eu: „Nu este adevărat! Oare ești un demon care vine să mă înșele ca să nu ascult?”
Și Isus: „Nu sunt demon”.
Și eu: „Dacă nu ești demon, să ne facem reciproc semnul crucii”.
Și astfel ne-am însemnat amândoi cu semnul crucii. Apoi am continuat să-i spun: „Dacă este adevărat că te-a trimis Confesorul, să mergem la el, ca să poată vedea dacă ești Isus Cristos sau un demon și atunci voi putea fi sigură”.
Așa că am mers la Confesor și din moment ce Isus era copil, I L-am dat în brațele lui, spunându-i: „Părinte, priviți-l dumneavoastră: este dulcele meu Isus sau nu?”
Prin urmare, în timp ce binecuvântatul Isus stătea cu părintele, i-am spus: „Dacă ești cu adevărat Isus, sărută mâna Confesorului”. În mintea mea gândeam că dacă ar fi fost Domnul, ar fi făcut acel gest de umilință să-i sărute mâna și dacă era diavolul, nu. Și Isus, da, i-a sărutat-o dar nu omului, ci puterii preoțești. Apoi, părea că s-ar fi rugat Confesorul pentru a vedea dacă ar fi fost demonul și negăsindu-l [a fi diavol], mi L-a dat înapoi [pe Isus]. Dar cu toate acestea, biata mea inimă nu se putea bucura de îmbrățișările iubitului meu Isus, pentru că ascultarea o ținea legată, blocată, cu atât mai mult că încă nu era niciun ordin care să se opună, deci nu îndrăznea să se manifeste, nici măcar să spună un cuvânt de iubire.
O, sfântă ascultare, cât de tare și puternică ești! În aceste zile de martiriu, te văd înaintea mea ca pe un războinic foarte puternic, înarmată din cap până în picioare, cu săbii, săgeți și sulițe și plină cu toate acele instrumente capabile să rănească. Și când vezi că sărmana mea inimă, obosită și abătută ar vrea să se înalțe, căutând alinarea ei, viața ei, centrul [Isus] de care este atras ca un magnet, tu, [ascultarea] privindu-mă cu mii de ochi, mă rănești din toate părțile cu răni mortale. Oh, ai milă de mine și nu fi atât de crudă!
Dar în timp ce spun acestea, vocea adorabilului meu Isus se aude la urechea mea și spune: „Ascultarea a fost totul pentru Mine și vreau să fie totul pentru tine. Ascultarea a făcut să Mă nasc și ascultarea M-a făcut să mor[1]. Rănile pe care le port pe trupul Meu sunt toate răni și semne pe care Mi le-a provocat ascultarea. Ai spus cu dreptate că este o războinică foarte puternică, înarmată cu tot felul de arme capabile să rănească, pentru că în Mine nu Mi-a lăsat nici măcar o picătură de sânge, Mi-a sfâșiat carnea în bucăți, Mi-a dislocat oasele, iar sărmana Mea inimă frântă, sângerândă, căuta o alinare de la cineva care să aibă milă de Mine. Acționând asupra Mea ca cel mai crud tiran, ascultarea nu a fost mulțumită decât după ce M-am sacrificat pe cruce și M-a văzut că Îmi dau ultima suflare, ca victimă a iubirii sale. Și de ce aceasta? Pentru că rolul acestei războinice foarte puternice este de a sacrifica sufletele. Așadar nu face altceva decât să comploteze un război înverșunat împotriva celui care nu se sacrifică în totalitate pentru ea, deci nu o interesează dacă sufletul suferă sau se bucură, dacă trăiește sau moare; intenția ochilor săi este să vadă dacă ea învinge, iar de celelalte lucruri nu o interesează și nici nu se îngrijește.
Numele acestei războinice este „Victorie”, pentru că toate victoriile permit sufletului ascultător să înceapă să trăiască adevărata lui viață, când acesta pare că moare.
Așadar, ascultarea mi-a acordat cele mai mari lucruri. Prin intermediul ei, am învins moartea, am înfrânt iadul, l-am eliberat pe om de lanțuri, am deschis cerul și, ca un rege victorios, am luat în stăpânire Împărăția Mea, nu numai pentru Mine, ci pentru toți fiii Mei care ar beneficia de Răscumpărarea Mea. Ah, da, este adevărat că M-a costat viața, dar numele „Ascultare” răsună dulce în auzul Meu, Și de aceea am atât de multă iubire pentru acele suflete care sunt ascultătoare”.
Reiau să spun de unde am lăsat. După puțin timp, a venit Confesorul și spunându-i tot ce am spus mai sus, mi-a reînnoit ascultarea, de a continua în același mod și i-am spus: „Părinte, cel puțin permiteți să-mi da i libertate inimii ca să întrebe de Isus, pentru că atunci când vine [Isus], pot să spun prin ascultare: „Nu veni, nu pot să vorbesc, ascult”.
Și el [preotul]: „Fă cât poți să o oprești și când nu poți, atunci dă-i libertate”.
[1] „Şi, deși era Fiu, a învățat ascultarea din cele ce a pătimit, iar după ce a fost făcut desăvârșit, a devenit cauză de mântuire veșnică pentru toţi cei care ascultă de El”. (Evrei 5,8-9)
Confesorul mi-a cerut să ascult și atunci când ar fi venit Isus, ar fi trebuit să Îi spun: „Nu pot să vorbesc, îndepărtează-Te”, eu am luat-o ca pe o glumă, nu ca pe o ascultare obișnuită. Așa că, atunci când a venit Isus, aproape ignorând ordinul pe care îl primisem, am îndrăznit să Îi spun: „Bunul meu Isus, vezi puțin ce vrea să facă părintele” și Isus mi-a spus: „negarea de sine, fiica Mea”.
Și eu: „Vai, Doamne, dar e ceva serios, este vorba că nu trebuie să Te mai vreau; Cum pot?”Și El, pentru a doua oară: „negarea de sine”.
Și eu: „Vai, Doamne, ce spui? Știi Tu că pot sta fără tine?” Iar El, pentru a treia oară: „Fiica Mea, negarea de sine”.
Și a dispărut. Cine ar putea spune cum am rămas văzând că Isus voia să mă supun ascultării?
În această dimineață, iubitul meu Isus m-a purtat cu duhul, mi-a arătat decăderea religiei în rândul oamenilor, precum și pregătire pentru un război. I-am spus: „Ah, Doamne, în ce stare de plâns se află lumea în aceste timpuri, în ceea ce privește religia. Pare că în lume nu se mai recunoaște cea care [religia] îl înnobilează pe om, și îl face să aspire spre un sfârșit veșnic. Dar ceea ce este mai de plâns este religia ignorată din partea celor care spun că se definesc evlavioși și care ar trebui să-și dea propria viață pentru a o apăra și pentru a o retrăi”.
Și Isus luând înfățișare foarte tristă, mi-a spus: „Fiica Mea, acesta este motivul pentru care omul trăiește ca o fiară, pentru că și-a pierdut religia; dar vor veni timpuri și mai triste pentru om din cauza orbirii în care el însuși s-a cufundat. Inima Mi se strânge văzându-l astfel. Dar sângele care se va revărsa din fiecare nație de oameni, laici și religioși, va face să retrăiască această sfântă religie, și va stropi restul oamenilor ne sălbăticiți, care vor rămâne și dându-le din nou inteligența, le va înapoia noblețea. Prin urmare, este necesar ca sângele să fie vărsat și ca bisericile să fie aproape toate distruse, ca să poată fi restaurate și să-și recapete strălucirea și splendoarea de la începuturi”.
Dar cine poate spune sfâșierea crudă pe care o vor face în vremurile care vor veni? Păstrez tăcerea pentru că nu-mi amintesc atât de bine și nu văd foarte clar. Dacă Domnul vrea să vorbesc despre asta, El îmi va da mai multă claritate și atunci voi lua din nou condeiul și voi scrie despre acest argument, de aceea deocamdată mă opresc.
În această dimineață, în timp ce îl vedeam pe dulcele meu Isus, simțeam teama că nu ar fi El, ci diavolul care voia să mă înșele. Și Isus, răspunzând fricii mele, mi-a spus:
„Când sunt Eu cel care Mă prezint sufletului, toate puterile interioare se anihilează și își cunosc nimicul. Iar Eu, văzând sufletul umilit fac ca Iubirea Mea să supra abunde ca foarte multe pâraie, încât să îl inunde complet și să îl întărească în bine. Când este diavolul, se întâmplă exact opusul”.
Dragul meu Isus continua să vină cu totul iubitor și maiestuos. În timp ce avea această înfățișare, mi-a spus: „Puritatea privirilor Mele strălucește în toate lucrările tale, astfel încât, înălțându-se din nou în ochii Mei, Îmi produce splendoare și Îmi dă odihna pentru [a înlocui] mizeriile pe care le fac creaturile”.
La aceste cuvinte, eu am devenit destul de confuză încât nu îndrăzneam să spun nimic, dar Isus, încurajându-mă, m-a întrebat: „Spune-mi, ce vrei?” Și eu: „Când te am pe Tine, cum aș putea dori altceva mai mult?”
Isus m-a rugat de mai multe ori să-i spun ce vreau. Iar eu, aruncându-i o privire, am văzut frumusețea virtuților Sale și i-am spus: „Preadulcele meu Isus, dă-mi virtuțile Tale”. El, deschizându-și Inima, a făcut să iasă din Ea multe raze distincte ale virtuților Sale, care au intrat în [inima] mea iar eu m-am simțit toată întărită în virtuți. Apoi, a adăugat: „Ce altceva vrei?”
Iar eu,amintindu-mi că în zilele trecute am simțit o durere pe care o sufeream, care împiedica simțurile mele să se piardă în Dumnezeu, i-am spus: „Binevoitorul meu Isus, fă ca durerea să nu mă împiedice de a mă pierde în Tine”.
Și Isus, atingându-mi cu mâna Sa partea suferindă, a calmat cruzimea spasmului, ca să mă pot reculege și să mă pierd în El.
După ce am petrecut două zile în suferință, binevoitorul meu Isus s-a arătat foarte prietenos și plin de dulceață. Mi-am spus în sinea mea: „Cât de bun este Domnul cu mine, și totuși nu găsesc nimic bun în mine ca să-i placă Lui”.
Și Isus, răspunzându-mi, mi-a spus: „Iubita Mea, așa cum tu nu găsești altă plăcere și mulțumire ca să te oprești, să-Mi vorbești și să-Mi faci pe plac doar Mie, încât toate celelalte lucruri care nu sunt ale Mele să fie dezgustătoare pentru tine, așa și pentru Mine plăcerea și consolarea Mea sunt ca să vin să-ți țin companie și să vorbesc cu tine. Nu poți înțelege forța pe care o are un suflet asupra inimi Mele, să Mă atragă la sine, care are singurul scop să-Mi facă pe plac doar Mie. Mă simt atât de legat de el încât sunt constrâns să fac ceea ce vrea el”.
În timp ce Isus spunea așa, înțelegeam ca a vorbit în acel fel, pentru că zilele trecute, în timp ce sufeream dureri îngrozitoare, spuneam în sinea mea: „Isuse al meu, totul din iubire pentru Tine; Aceste dureri sunt atât de multe acte de laudă, de onoare, de omagiu pe care Ți le ofer, aceste dureri să fie atât de multe voci care să Te glorifice și atât de multe dovezi care să spună că Te iubesc!”
În această dimineață, când preaiubitul meu Isus a venit, i-am spus: „Iubitul meu Isus, eu cred că tot ce scriu sunt multe absurdități”.
Și Isus: „Cuvântul Meu nu este doar adevăr, ci și lumină, iar când o lumină intră într-o cameră întunecată, ce face? Îndepărtează întunericul și descoperă obiectele care sunt [acolo], urâte sau frumoase, dacă sunt în ordine sau în dezordine și din felul în care se găsește [camera] se judecă persoana care ocupă acea încăpere. Așadar, viața umană este camera întunecată și atunci când lumina adevărului intră într-un suflet, ea îndepărtează întunericul, adică descoperă adevărul de [ce este ] fals și ce este trecător de [ce este] veșnic; deci alungă viciile din sine și pune în ordine virtuțile, pentru că Lumina Mea fiind sfântă, întrucât este propria Mea Divinitate, nu va putea împărtăși altceva decât sfințenie și ordine; așadar sufletul simte că iese din el lumina răbdării, a umilinței, a carității și altele. Dacă cuvântul Meu produce aceste semne în tine, de ce să te temi?”
După aceea, l-am auzit pe Isus cum îl ruga pe Tatăl pentru mine, spunând: „Tată Sfânt, Te rog pentru acest suflet, fă-l să împlinească în toate în mod perfect Preasfânta Noastră Voință. Fă, o, Tată adorabil, ca acțiunile lui să fie în totalitate conforme cu ale Mele, în așa fel încât să nu se poată distinge una de cealaltă și astfel să pot împlini asupra lui, ceea ce am plănuit”.
Dar cine poate spune puterea pe care am simțit-o insuflată în sufletul meu prin această rugăciune a lui Isus? Îmi simțeam sufletul îmbrăcat cu o asemenea tărie, încât pentru a împlini Preasfânta Voință a lui Dumnezeu nu m-ar fi deranjat să sufăr mii de torturi, dacă asta ar fi fost pe bunul Lui plac. Fie Domnul întotdeauna mulțumit, care are atât de multă milostivire față de această sărmană păcătoasă.
În această dimineață, după ce am luat Împărtășania, i-am spus iubitului meu Isus: „Cum se face că această virtute a ascultării este foarte obraznică și uneori este foarte puternică, încât ajunge să devină mofturoasă?”
Și El: „Știi de ce această nobilă doamnă ascultare este cum spui tu? pentru că omoară toate viciile, și în mod natural unul care trebuie să-l facă pe altul să suporte moartea, trebuie să fie puternic, curajos și dacă nu-și atinge acest scop, se folosește de obrăznicii și de capricii. Dacă aceasta e necesară pentru a ucide trupul, atât de fragil, cu atât mai mult, pentru a face să moară viciile și propriile pasiuni, dar e atât de dificil, pentru că uneori, în timp ce par că sunt moarte, încep să trăiască din nou. Iată că această sârguincioasă doamnă este mereu în mișcare și spionează continuu; dacă vede că sufletul se află în cea mai mică dificultate față de ceea ce i se poruncește, și temându-se că vreun viciu ar putea să trăiască din nou în inima lui, îl provoacă la luptă și nu-i dă pace, până când sufletul nu îngenunchează la picioarele sale și nu adoră în liniște totală ceea ce vrea ea. Iată de ce este atât de obraznică și aproape mofturoasă, așa cum spui tu.
Ah, da, nu există pace adevărată fără ascultare. Și dacă [sufletul] pare că se bucură de pace, aceasta este o pace falsă, și de aceea este de acord cu propriile pasiuni, dar niciodată cu virtuțile, și se termină distrugându-se, pentru că, îndepărtându-se de ascultare, se îndepărtează de Mine, care am fost Regele acestei virtuți nobile.
Apoi, ascultarea ucide propria voință și revarsă în torente pe cea Divină, astfel că se poate spune că sufletul ascultător nu trăiește din voința lui, ci din cea Divină; și se poate oferi viață mai frumoasă, mai sfântă de a trăi în propria Voință a lui Dumnezeu? Deci în alte virtuți, chiar și cele mai sublime, se poate găsi iubirea proprie, dar în ascultare nu, niciodată”.
