Voința Divină

            În această dimineață, după ce am luat Împărtășania, i-am spus iubitului meu Isus: „Cum se face că această virtute a ascultării este foarte obraznică și uneori este foarte puternică, încât ajunge să devină mofturoasă?”

            Și El: „Știi de ce această nobilă doamnă ascultare este cum spui tu? pentru că omoară toate viciile, și în mod natural unul care trebuie să-l facă pe altul să suporte moartea, trebuie să fie puternic, curajos și dacă nu-și atinge acest scop, se folosește de obrăznicii și de capricii. Dacă aceasta e necesară pentru a ucide trupul, atât de fragil, cu atât mai mult, pentru a face să moară viciile și propriile pasiuni, dar e atât de dificil, pentru că uneori, în timp ce par că sunt moarte, încep să trăiască din nou. Iată că această sârguincioasă doamnă este mereu în mișcare și spionează continuu; dacă vede că sufletul se află în cea mai mică dificultate față de ceea ce i se poruncește, și temându-se că vreun viciu ar putea să trăiască din nou în inima lui, îl provoacă la luptă și nu-i dă pace, până când sufletul nu îngenunchează la picioarele sale și nu adoră în liniște totală ceea ce vrea ea. Iată de ce este atât de obraznică și aproape mofturoasă, așa cum spui tu.

Ah, da, nu există pace adevărată fără ascultare. Și dacă [sufletul] pare că se bucură de pace, aceasta este o pace falsă, și de aceea este de acord cu propriile pasiuni, dar niciodată cu virtuțile, și se termină distrugându-se, pentru că, îndepărtându-se de ascultare, se îndepărtează de Mine, care am fost Regele acestei virtuți nobile.

Apoi, ascultarea ucide propria voință și revarsă în torente pe cea Divină, astfel că se poate spune că sufletul ascultător nu trăiește din voința lui, ci din cea Divină; și se poate oferi viață mai frumoasă, mai sfântă de a trăi în propria Voință a lui Dumnezeu? Deci în alte virtuți, chiar și cele mai sublime, se poate găsi iubirea proprie, dar în ascultare nu, niciodată”.