Aflându-mă în starea mea obișnuită, binecuvântatul meu Isus a întârziat să vină, așadar am simțit că mor din cauza durerii lipsei Sale, când, dintr-o dată a venit și mi-a spus:
„Fiica Mea, așa cum ochii sunt vederea trupului, așa mortificarea este vederea sufletului, deci mortificarea, se poate spune, că este ochiul sufletului”. Și a dispărut.
În această dimineață adorabilul meu Isus nu venea, așa că după o lungă așteptare a venit Regina Mamă, conducându-l aproape cu forța, dar Isus fugea. De aceea Preasfânta Fecioară mi-a spus:
„Fiica Mea, cere fără osteneală, dar fii insistentă, pentru că această fugă este un semn că vrea să trimită vreo pedeapsă; de aceea fuge să nu fie văzut de persoanele iubite, dar tu nu te opri, pentru că sufletul care posedă Har are putere asupra iadului, asupra oamenilor și asupra lui Dumnezeu însuși, pentru că Harul fiind parte din Dumnezeu însuși și sufletul deținându-l, oare nu are puterea asupra a ceea ce el deține?”
Așadar, după multe chinuri, forțat de Regina Mamă și tulburat de mine, a venit, dar cu un aspect impunător, serios, așa că nu îndrăzneam să vorbesc, nu știam cum să-L fac să înlăture acel aspect atât de impunător. M-am gândit că voi reuși să vorbesc prin absurdități, spunându-i: „Dulcele meu Bine, să ne vrem binele; dacă nu ne iubim noi, cine ar trebui să ne iubească? Și dacă nu Te mulțumești cu iubirea mea, cine va putea vreodată să Te mulțumească? Oh, dă-mi un semn sigur că ești mulțumit de iubirea mea, altfel nu mai rezist și mor”.
Dar cine poate spune toate absurditățile pe care le-am spus? Cred că este mai bine să trec mai departe, dar cu toate acestea pare că am reușit să înlătur acel aer impunător pe care îl avea, și mi-a spus: „Atunci voi fi mulțumit de iubirea ta, când iubirea ta va depăși râul nelegiuirii oamenilor. Deci, gândește-te să mărești iubirea ta și voi fi mai mulțumit de tine”.
Spunând acestea, a dispărut.
Title: When we meet Christ in the Blessed Sacrament we are confident that His prayer for us reaches Heaven
Code: T-00928B-OL, Artist: Elizabeth Wang
radiantlight. org. uk
Aflându-mă în starea mea obișnuită, binecuvântatul Isus m-a purtat cu duhul în mijlocul multor oameni. Ce orbire! Aproape toți erau orbi și puțini cu vedere scurtă; abia se întrezărea cineva cu vederea foarte acută ca soarele în mijlocul stelelor și având toată intenția spre Soarele Divin, iar această vedere i-a fost acordată pentru că stătea fix în lumina Cuvântului Umanizat.
Isus, plin de compasiune, mi-a spus: „Fiica Mea, cât de mult a fost ruinată omenirea de către mândrie! A ajuns să distrugă acea mică licărire de rațiune pe care toți o au în sinea lor imediat ce se nasc. Așadar, să știi că virtutea care îl înalță cel mai mult pe Dumnezeu este smerenia, și virtutea care înalță cel mai mult creatura înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor este umilința”.
După ce a spus acestea, a dispărut. Mai târziu s-a reîntors, respirând cu dificultate și plin de amărăciune și a adăugat: „Fiica Mea, trei pedepse cumplite sunt pe cale să se întâmple”.
Și ca un fulger a dispărut, fără să-mi dea timp să-i spun un cuvânt.
Confesorul avea anumite îndoieli și când a venit binecuvântatul Isus, i-am văzut împreună și Isus îi spunea:
„Opera Mea este întotdeauna susținută de adevăr și chiar dacă adesea pare obscură, enigmatică, nu poți să nu spui că este adevărul și deși creatura nu înțelege lucrarea Mea cu claritate, acest lucru nu distruge adevărul, dimpotrivă, se înțelege mult mai bine că este un mod divin de a lucra, deoarece, creatura fiind limitată nu poate îmbrățișa și înțelege Infinitul; cel mult poate înțelege și îmbrățișa vreo licărire.
Multele lucruri spuse de Mine în Scriptură și modul Meu de lucru în sfinți, oare au fost înțeles foarte clar? Oh, câte lucruri au rămas în întuneric și neînțelese! Câte minți ale celor învățați și înțelepți au obosit să le interpreteze? Și ce au mai înțeles? Se poate spune că nimic în comparație cu ceea ce rămâne de știut. Acest lucru poate aduce prejudicii adevărului? Deloc, de fapt îl face să strălucească mai mult. De aceea ochiul tău trebuie să vadă dacă există adevărata virtute, dacă se simte că există adevăr în toate, deși uneori poate fi în întuneric și, la urma urmei, trebuie să fii liniștită și în sfânta pace”.
Spunând acestea, a dispărut și m-am întors în mine.
Aflându-mă în starea mea obișnuită, m-am trezit în afara mea și după ce am călătorit, m-am regăsit într-o peșteră și am văzut-o pe Regina Mamă, care era în momentul de a-L aduce la lumină pe Pruncușorul Isus. Ce minune splendidă! Îmi părea că atât Mama, cât și Fiul erau transmutați într-o lumină foarte pură, dar în acea lumină se putea vedea foarte bine natura umană a lui Isus, care conținea în sine Divinitatea, care i-a servit ca un văl pentru a-i acoperi Divinitatea, încât, prin ruperea vălului naturii umane, era Dumnezeu și acoperit cu acel văl, era om; și iată minunea minunilor: Dumnezeu și om, om și Dumnezeu, care fără să-i lase pe Tatăl și pe Duhul Sfânt, vine să locuiască cu noi și ia trup omenesc, pentru că adevărata iubire nu desparte niciodată.
Deci, îmi părea, că Mama și Fiul, în acel moment foarte fericit, au rămas spiritualizați, și fără cel mai mic obstacol, Isus a ieșit din sânul matern, revărsându-se amândoi într-un exces de iubire, adică acele preasfinte trupuri transformate în Lumină1 și, fără cea mai mică piedică, Isus, Lumina, a ieșit din interiorul luminos al Mamei, rămânând sănătoși și intacți atât Unul cât și Cealaltă, revenind apoi la starea naturală[1]. Dar cine poate spune frumusețea Pruncușorului, care în acel moment al nașterii a răspândit chiar și în exterior, razele Divinității? Cine poate să spună frumusețea Mamei, care a rămas complet absorbită în acele raze divine?
Și Sfântul Iosif? Îmi părea că nu era prezent în actul nașterii, dar se afla într-o altă parte a peșterii, cu totul absorbit în acel profund Mister și, dacă nu vedea cu ochii trupului, vedea foarte bine cu ochii sufletului, pentru că era captivat într-un extaz sublim.
Așadar, în momentul în care Pruncușorul a ieșit la lumină, aș fi vrut să zbor pentru a-L lua în brațele mele, dar îngerii m-au împiedicat, spunându-mi că era onoarea Mamei de a-L lua mai întâi în brațe. Deci, Preasfânta Fecioară, parcă cutremurată, a revenit în sine și din mâinile unui Înger L-a primit în brațe pe Fiul, Ea L-a îmbrățișat atât de strâns în căldura iubirii în care se afla, încât părea că a vrut să-L introducă din nou în sânul Ei, apoi, voind să dea o izbucnire de iubire arzătoare, L-a așezat la pieptul Ei și L-a alăptat. În acest timp, eram nerăbdătoare, așteptând să fiu chemată, pentru a nu primi o altă mustrare de la îngeri.
Deci Regina mi-a spus: „Vino, vino să-L iei pe Preaiubitul tău, bucură-te și tu de El și manifestă-i iubirea ta”. Și spunând așa, m-am apropiat și Mama mi L-a dat în brațe. Cine poate spune mulțumirea mea, sărutările, strângerile, gingășiile?
[1] Maternitatea Mariei este divină (se poate spune „umană-divină”); așadar este FECIOARĂ mai înainte, după și întotdeauna.
Mă găseam în starea mea obișnuită, adorabilul meu Isus nu venea. Așadar, după ce am suferit și aproape că am pierdut speranța de a-L revedea, a venit dintr-o dată și mi-a spus:
„Fiica Mea, vocea ta este pentru Mine la fel de dulce ca vocea mamei pentru puișor, care lăsându-l, a plecat să caute hrană pentru a-l hrăni, iar când se întoarce, ce face puiul de pasăre? Auzindu-i vocea, simte bucurie și sărbătorește. Și după ce mama lui l-a hrănit, se ghemuiește și se ascunde sub aripa maternă pentru a se încălzi, ferindu-se de vremea rea și se odihnește în siguranță. O, micuța păsărică, stând așa sub aripa maternă, se simte iubită și dorită! Tot așa ești tu pentru Mine, ești ca acea aripă care Mă încălzește, Îmi oferă adăpost, Mă apără și mă lasă să Mă odihnesc în siguranță. Oh, ce drag și plăcut îmi este să stau sub această aripă!”
După ce a zis acestea a dispărut și eu am rămas confuză și plină de rușine, știindu-mă atât de rea; dar ascultarea, voind să scriu acestea, mi-a mărit confuzia. Fie ca Preasfânta Voință a lui Dumnezeu să se facă întotdeauna.
După unele zile de absență, în această dimineață a binevoit să vină, purtându-mă cu duhul. Deci, aflându-mă în fața binecuvântatului Isus, vedeam mulți oameni și relele generației actuale. Adorabilul meu Isus îi privea cu milă și întorcându-Se către mine a spus:
„Fiica Mea, vrei să știi de unde începe răul în om? Începutul este atunci când omul, de îndată ce începe să se cunoască pe sine, adică, începe să dobândească rațiune, își spune: „Eu sunt cineva”. Și crezându-se cineva, se detașează de Mine, nu se încrede în Mine, care sunt Totul, dar toată încrederea și puterea o ia din el. Din această cauză se întâmplă că el pierde scopul fiecărui principiu bun și pierzând principiul bun, ce va fi la sfârșit? Imaginează-ți-l tu însăți, fiica Mea. Apoi, îndepărtându-se de Mine, care conțin orice bine, la ce bine poate spera omul, fiind el un rău atât de vast? Fără Mine totul este corupție, mizerie, fără nicio umbră a binelui adevărat, și aceasta este societatea actuală”.
Auzind aceasta, am simțit o amărăciune atât de mare încât nu puteam să o exprim; dar Isus, voind să mă ridice, m-a dus în altă parte și aflându-mă singură cu iubitul meu Isus, i-am spus: „Spune-mi, mă iubești?” Și El: „Da”. Și eu: „Nu sunt mulțumită doar cu un simplu „da”, dar aș vrea să-mi explici mai bine cât de mult mă iubești”.
Și El: „Este atât de mare iubirea Mea față de tine încât nu numai că nu are început, ci nu va avea sfârșit și în aceste două cuvinte poți înțelege cât de mare, puternică, constantă este iubirea Mea față de tine”.
Gândindu-mă puțin la toate acestea, vedeam o foarte mare distanță între iubirea mea și a Sa, și complet confuză am spus: „Doamne, ce diferență este între „binele” meu și al Tău; al meu nu numai că are un început, dar văd că în trecut sunt goluri în sufletul meu și că nu Te-am iubit”. Și Isus, fiindu-i tare [165 bis][1] milă de mine a spus:
„Iubita Mea, nu poate exista comparație[2] între iubirea Creatorului și cea a creaturii; dar astăzi vreau să-ți spun ceva, care te va mângâia și pe care nu l-ai înțeles niciodată: să știi că fiecare suflet, în tot parcursul vieții sale, este obligat să Mă iubească în mod constant, fără nicio întrerupere și dacă nu Mă iubește mereu, îi rămân în suflet atâtea goluri pentru câte zile, ore, minute a neglijat să Mă iubească. Nimeni nu va putea intra în Cer dacă nu a umplut aceste goluri și le va putea umple fie iubindu-Mă dublu pentru [tot] restul vieții lui, fie dacă nu e suficientă [iubirea], le va umple prin puterea focului în purgator. Deci, când stai fără Mine, privarea obiectului iubit te face să-ți dublezi iubirea și cu aceasta vei umple [166 bis] golurile care sunt în sufletul tău”.
După aceea i-am spus: „Dulcele meu Bine, lasă-mă să vin cu Tine în Cer și dacă nu vrei pentru totdeauna, cel puțin pentru o vreme. Oh, Te rog mulțumește-mă”.
Și El mi-a spus: „Nu știi că pentru a intra în acea ședere binecuvântată, sufletul trebuie să fie complet transformat în Mine, încât să apară ca un alt Cristos?1 Altfel, cum te-ai prezenta în mijlocul celorlalți binecuvântați? Chiar ție îți va fii rușine să fi împreună cu ei ”. Și eu: „Este adevărat că sunt foarte diferită de Tine, dar dacă vrei poți să mă faci ca Tine”.
Deci, pentru a mă mulțumi m-a închis complet în El, încât nu mă mai puteam vedea pe mine, doar pe Isus Cristos, și în acest fel ne-am înălțat la Cer. Ajunși într-un loc, ne-am aflat în fața unei lumini de nedescris. În fața acelei lumini se experimenta o viață nouă, o bucurie neobișnuită, niciodată experimentată; cât de fericită mă simțeam! Într-adevăr, îmi părea că mă aflam în plinătatea tuturor fericirilor. Așadar, în timp ce înaintam în fața acelei lumini, simțeam o teamă; aș fi vrut să-L laud, să-i mulțumesc, dar neștiind ce să spun, am recitat trei Slavă Tatălui și Isus răspundea; dar imediat ce am terminat, ca un fulger m-am trezit în sărmana temniță a trupului meu. Ah, Doamne, cât de puțin a durat fericirea mea! Pare că este prea dur acest lut al trupului meu, fiindcă mult îi trebuie să se spargă și îmi împiedică sufletul să se îndepărteze de acest lut sărman. Dar sper ca vreun impact vehement să-l zdrobească, dar nu doar atât, ci să-l și spulbere și atunci, nemaiavând casă aici unde să pot sta, vei avea compasiune pentru mine și mă vei primi pentru totdeauna în lăcașul ceresc.
[1] Eroare: după pagina 165 și 166 se repetă după pagina 166. Numerotarea rămâne cu trei pagini în urmă.
[2] Luisa spune: „să fie în conformitate”.
Stând cu frică în ceea ce privește starea sufletului meu, dintr-o dată adorabilul meu Isus a venit și mi-a spus:
„Fiica Mea, nu te teme, pentru că numai Eu sunt principiul, calea și sfârșitul tuturor dorințelor tale”.
Cu aceste cuvinte m-am liniștit în Isus. Fie ca totul să fie pentru gloria lui Dumnezeu și binecuvântat Numele Său Sfânt.
Aflându-mă în starea mea obișnuită, preadulcele meu Isus s-a arătat pentru puțin [timp], complet contopit în mine, și mi-a spus: „Fiica Mea, vrei să cunoști care sunt semnele pentru a ști dacă sufletul posedă harul Meu?”
Și eu: „Doamne, după cum îi place bunătății Tale Preasfinte”.
Așadar, a răspuns: „Primul semn pentru a vedea dacă sufletul deține harul Meu, este că în ceea ce poate auzi sau vedea în exterior și care îi aparține lui Dumnezeu, el simte în interior o dulceață, o suavitate total divină, incomparabil cu orice lucru lumesc, uman. Se întâmplă ca acelei mame, care chiar și din respirație, din voce, cunoaște ceea ce naște din viscerele ei în persoana unui fiu și se bucură nespus; ca două prietene apropiate, care conversând împreună își dezvăluie aceleași sentimente, înclinații, bucurii, amărăciuni și găsind sculptate aceleași lucruri una în cealaltă, simt o plăcere, o bucurie și primesc atât de multă iubire, încât nu sunt în stare să se detașeze. La fel, harul interior care se află în suflet, văzând din exterior nașterea din propriile sale viscere, adică în a se găsi în aceleași lucruri care formează esența lui, se potrivesc împreună cu ele și fac în așa fel ca sufletul să simtă o astfel de bucurie și dulceață atât de mare, încât nu se poate exprima.
Prin vorbirea despre sufletul care posedă harul și este pașnic, reprezintă al doilea semn și are virtutea de a insufla pacea în alții; aceleași lucruri, spuse de cei care nu posedă harul, nu dau nicio impresie și nicio pace; în timp ce, spuse de cei care posedă harul, lucrează în mod minunat și redau pacea sufletelor. Apoi, fiica Mea, harul dezbracă sufletul de orice și face din umanitate un văl pentru a fi acoperit, încât, dacă acel văl este sfâșiat, se găsește Paradisul în sufletul celui care îl posedă.
Prin urmare, nu este de mirare că în acel suflet se găsește adevărata umilință, ascultarea și multe altele, deoarece din sine nu mai rămâne nimic decât un simplu văl și vede cu claritate că în sinea lui se află tot harul care acționează, care ține în ordine toate virtuțile și îl face să aibă o constantă atenție față de Dumnezeu”.
Aflându-mă în starea mea obișnuită, L-am văzut puțin pe dulcele meu Isus, căruia mă plângeam de sărmana mea stare din cauza lipsei Sale și din cauza oboselii fizice și morale, iar sărmana mea natură mi-o simțeam zdrobită, simțind și neputință din toate părțile trupului; prin urmare, spunându-i toate acestea lui Isus al meu, mi-a răspuns:
„Fiica Mea, nu te teme că te simți neputincioasă în toate părțile [trupului]. Nu știi că totul trebuie să fie sacrificat pentru Mine, nu doar sufletul, ci și trupul? Și că din toate cele mai mici particule ale tale cer gloria Mea? Și apoi, nu știi că de la starea de uniune se trece la cealaltă, care este aceea a mistuirii? Este adevărat că nu vin ca de obicei pentru a pedepsi oamenii, dar Eu folosesc acest prilej și pentru propriul tău avantaj, fiindcă nu este doar pentru a te ține unită cu Mine, ci pentru a te mistui din iubire față de Mine.
De fapt, simțindu-te fără vlagă din cauza absenței Mele, pentru că nu am venit, nu te mistui pentru Mine? La urma urmei, nu ai un motiv întemeiat pentru a te întrista: în primul rând, atunci când Mă vezi, întotdeauna din interiorul tău Mă vezi ieșind, și acesta este un semn sigur că sunt cu tine și apoi, de ce trebuie încă să mai treacă zile și să spui că nu M-ai văzut în mod perfect”.
După aceea, având un ton mai blând și binevoitor, a adăugat: „Fiica Mea, îți recomand foarte mult, să nu lași să iasă din tine cea mai mică acțiune care să nu fie răbdare, resemnare, dulceață, liniște în toate, să fii tu însăți; altfel ar fi ca și cum M-ai dezonora și s-ar întâmpla ca unui rege care ar locui într-un palat cu multe bogății, dar pe din afară acel palat s-ar vedea plin de fisuri, pătat, aproape să cadă; oare nu ar spune: «ce, în acest palat care se vede atât de urât pe dinafară încât te face să te temi când te apropii, locuiește un rege? Cine știe ce rege poate fi acesta!», Și aceasta nu ar fi o dezonoare pentru acel rege?
Deci, gândește-te că dacă din tine iese ceva care să nu fie virtute, același lucru va spune și de tine și de Mine și Eu aș rămâne dezonorat, pentru că locuiesc în interiorul tău”.
