Voința Divină

            În această dimineață mă aflam puțin preocupată, în special de teamă că nu este Isus cel care vine, ci demonul, și că starea mea nu este Voința lui Dumnezeu. În timp ce mă aflam în această agitație, a venit adorabilul meu Isus și mi-a spus: „Fiica Mea, nu vreau să-ți pierzi timpul; gândindu-te la asta, iar tu [făcând astfel] nu mai ești atentă la Mine și faci să-Mi lipsească hrana pentru a Mă hrăni, dar ceea ce vreau este să te gândești doar să Mă iubești și să rămâi complet abandonată în Mine, pentru că, în acest fel, Îmi vei putea oferi hrana care Îmi este foarte plăcută, și nu doar din când în când cum faci acum, ci în mod continuu. Nu ar fi aceasta o mare mulțumire pentru tine că stând abandonată în Mine și iubindu-Mă, voința ta ar fi hrană pentru Mine, Dumnezeul tău?”

            Și apoi, mi-a arătat Inima Sa și înăuntru conținea trei globuri de lumină distincte, care formau unul singur. Și Isus, reluând vorbele Sale mi-a spus: „Globurile de lumină pe care le vezi în Inima Mea sunt Credința, Speranța și Caritatea, pe care le-am adus pe pământ pentru a-l face pe om, fericit, oferindu-i-le în dar; deci, chiar și ție vreau să-ți fac un dar mai special”.

            În timp ce spunea asta, din acele globuri de lumină ieșeau foarte multe fire de lumină ca un fel de plasă care îmi inundau sufletul, iar eu rămâneam înăuntru.

            Și Isus: „Iată cum vreau să îți ocupi sufletul: în primul rând, zburând pe aripile Credinței și cufundându-te în acea lumină, vei cunoaște și vei primi mereu vești despre Mine, Dumnezeul tău. Cunoscându-Mă mai mult, nimicul tău se va simți mai dispersat și nu vei avea unde să te sprijini [decât în Mine]. Dar tu, înalță-te mai mult și aruncă-te în marea imensă a Speranței, în care sunt toate meritele pe care le-am dobândit în timpul vieții Mele muritoare, precum și toate durerile Pătimirii Mele, oferite în dar omului și doar prin intermediul acestora poți spera la bunurile imense ale credinței, pentru că nu există nicio altă cale pentru a le putea obține. Prin urmare, folosindu-te de aceste merite ale Mele, ca și cum ar fi ale tale, nimicul tău nu se va mai simți dispersat, cufundându-se în abisul nimicului, ci dobândind o nouă viață, va rămâne înfrumusețat, îmbogățit, ca să atragă chiar și privirile divine. Și atunci nu vei mai fi timidă, speranța îți va da curaj, tărie, astfel ca sufletul să devină stabil ca o coloană expusă la toate intemperiile aerului, care sunt diferitele tulburări ale vieții, încât nu o mișcă niciun pic, iar speranța va face tot posibilul ca sufletul să se cufunde fără teamă în imensele bogății ale credinței și devine stăpân ajungând împreună cu speranța într-atât încât să-l însușească pe Dumnezeu însuși. Ah, da, Speranța, permite sufletului să ajungă unde vrea, speranța este poarta Cerului, care se deschide doar prin ea. Pentru că cine speră totul, obține totul, deci sufletul, de îndată ce a ajuns să și-l însușească pe Dumnezeu, imediat, fără niciun obstacol, se va afla în imensul ocean al carității, și acolo, purtând cu sine credința și speranța, se va cufunda și va forma aceeași substanță cu Mine, Dumnezeul lui”.

            Iubitorul meu Isus a continuat să spună: „Dacă credința este rege și caritatea regina, speranța este acea mamă împăciuitoare, care aduce pace în toate, pentru că, cu credință și caritate pot exista tulburări, dar speranța reprezentând o legătură de pace transformă totul în pace. Speranța este sprijinul, răcorirea și când sufletul se înalță cu credință, vede frumusețea, sfințenia, iubirea cu care este iubit de Dumnezeu, se simte atras să-L iubească, dar văzând insuficiența lui și puținul pe care-l face pentru Dumnezeu, faptul cum ar trebui să-L iubească și nu-L iubește, se simte dezamăgit, tulburat și aproape că nu îndrăznește să se apropie de Dumnezeu. Această maică împăciuitoare care este speranța, se arată imediat și, așezându-se în mijlocul credinței și al carității, își începe atribuția de împăciuitoare, așadar, așază sufletul din nou în pace, îl stimulează, îl înalță, îi dă noi puteri și purtându-l înaintea Regelui, [care e] credința, [înaintea] Reginei [care e] caritate^[1], [speranța] cere scuze în numele sufletului, așază înaintea sufletului o nouă revărsare a meritelor lui și le roagă să vrea să-l primească, iar credința și caritatea, având în vedere doar această mamă împăciuitoare, atât de duioasă și plină de compasiune, primesc sufletul, astfel, Dumnezeu formează pentru suflet încântarea lui, iar sufletul, încântarea pentru Dumnezeu”.

            O, sfântă speranță, cât de admirabilă ești! Îmi imaginez să văd sufletul care este stăpânit de aceasta frumoasă speranță, ca pe un nobil călător, care merge să ia în posesie un ținut care va forma întreaga lui fericire, dar din moment ce este necunoscut și călătorește pe pământuri care nu sunt ale lui, unii îl iau în derâdere, alții îl insultă, alții îl despoaie de veșmintele lui, iar unii ajung să îl maltrateze și îl amenință că îl jupoaie, iar nobilul călător, ce face în toate aceste încercări? Se va tulbura? Ah, nu, niciodată, dimpotrivă, îi va lua în râs pe cei care îi vor face toate acestea, și cunoscând cu siguranță [faptul acesta], cu cât suferă mai mult, cu atât mai mult va fi mai onorat și slăvit, când va intra în posesia ținutului lui, prin urmare, el însuși îi ațâță pe oameni să îl chinuie mai mult. Dar el este întotdeauna liniștit și se bucură de o pace perfectă, ba și mai mult, în timp ce se află în mijlocul acestor insulte, el rămâne foarte calm, iar în timp ce alții din jurul lui sunt treji, el doarme în sânul doritului său Dumnezeu. Cine îi dă acestui călător atât de multă pace și atât de multă fermitate pentru a urma această călătorie întreprinsă? Desigur, [este] speranța bunurilor veșnice, care vor fi ale lui, și fiind astfel, va depăși totul pentru a le lua în posesie. Deci, gândindu-se că sunt ale lui, le iubește și iată că speranța dă naștere carității. Apoi, cine poate spune ceea ce binecuvântatul Isus îmi arată cu Lumina Sa? Aș fi vrut să tac. Dar văd că doamna ascultare, depunând veșmintele plăcute de prietenie, ia aspectul unei războinice și se înarmează cu armele ei pentru a mă provoca la luptă și pentru a mă răni. Oh, te rog, nu te arma atât de repede, retrage-ți înverșunarea, fii liniștită și pe cât posibil, voi face cum spui tu și așa vom rămâne întotdeauna prietene.

            Când sufletul se cufundă în marea vastă a carității, simte delicii inefabile [de nespus], savurează bucurii de nedescris pentru sufletul nemuritor. Totul este iubire; suspinele lui, bătăile inimii lui, gândurile lui, sunt tot atât de multe voci sonore ce răsună în jurul preaiubitului său Dumnezeu, toate din iubire, care îl cheamă la sine astfel încât binecuvântatul Dumnezeu, atras și înduioșat de aceste voci iubitoare, preschimbă totul și atunci se întâmplă că suspinele, bătăile inimii și întreaga ființă divină cheamă continuu sufletul la Dumnezeu.   Apoi, cine poate spune cât de emoționat este sufletul de aceste voci? Începe să delireze, ca și cum ar fi cuprins de o febră arzătoare, aleargă aproape înnebunit și merge să se arunce în Inima iubitoare a iubitului său, pentru a se răcori, sorbind în torente încântările divine! El [sufletul] rămâne îmbătat de iubire și în amețeala lui, îi compune imnuri de iubire Mirelui său preaiubit. Cine poate spune tot ce se petrece între suflet și Dumnezeu? Cine poate spune despre această caritate care este Dumnezeu însuși?

            În această clipă mă văd o lumină imensă iar mintea mea rămâne uimită, și se fixează când într-un punct, când într-altul și încep să scriu pe hârtie, simțindu-mă bâlbâitoare în exprimare și neștiind ce să fac, deocamdată rămân în tăcere. Doamna ascultare să mă ierte de această dată, pentru că, dacă ar vrea să se supere pe mine, de data aceasta nu are atâta dreptate și s-ar înșela întru totul, deoarece nu-mi dă un grai mai rapid pentru a ști ce să spun. Ați înțeles, prea venerabilă ascultare? Să rămânem în pace, e adevărat?