Voința Divină

            Am petrecut mai înainte mai mult de o oră infernală. În trecere m-am uitat la imaginea Pruncului Isus, iar un gând, ca un fulger, i-a spus pruncului: „Ce urât ești!” Am încercat și să ignor și să mă tulbur, pentru a evita jocul demonului; și totuși, acel fulger diabolic a pătruns în sărmana mea inimă și simțeam ostilitate față de Isus. Oh, da, mă simțeam în iad făcând companie celor condamnați, îmi simțeam iubirea transformată în ostilitate! O, Dumnezeule, ce durere să nu Te pot iubi! Spuneam: „Doamne, este adevărat că nu sunt demnă să Te iubesc, dar cel puțin acceptă această durere pentru că aș vrea să Te iubesc și nu pot”.

            În acest fel, după ce am petrecut mai mult de o oră în iad, se pare că am ieșit, mulțumită lui Dumnezeu. Dar cine poate spune cât de tristă și slabă a rămas sărmana mea inimă din cauza războiului susținut între ostilitate și iubire? Simțeam o astfel de epuizare de forțe, încât mi se părea că nu mai am viață. Deci am fost surprinsă de starea mea obișnuită, dar, oh, cât am scăzut în greutate.

            Inima mea și toate puterile mele interioare doresc și merg, cu o nerăbdare de nedescris, în căutarea veșnicului și unicului Bine și atunci se opresc, când deja L-au găsit, și se bucură de El cu o mulțumire extrem de mare, dar de data asta nu îndrăzneau să se miște, stăteau complet anihilate, confuze și cufundate în propriul nimic, încât nefăcându-se simțite… O, Dumnezeule, ce lovitură crudă a trebuit să suporte sărmana mea inimă! Cu toate acestea, a venit binevoitorul meu Isus, și cu vederea Lui consolatoare m-a determinat să uit imediat că am fost în iad, astfel că nici nu i-am cerut iertare lui Isus.

            Puterile interioare, umilite și obosite, păreau că se odihneau în El; totul era liniște, de ambele părți nu exista altceva decât câteva priviri iubitoare, cu care ne înduioșam inimile unul celuilalt. După ce am rămas pentru un timp în această profundă tăcere, Isus mi-a spus: „Fiică, mi-e foame. Dă-mi ceva”.

            Și eu: „Nu am nimic să-Ți dau”.Dar chiar în acel moment am văzut o pâine și i-am dat-o. Părea că ar fi mâncat-o cu toată plăcerea. Îmi spuneam în sinea mea: „De câteva zile nu-mi spune nimic”. Și Isus a răspuns gândului meu: „Uneori mirelui îi place să vorbească cu mireasa Lui, să-i încredințeze cele mai intime secrete. Alteori se delectează cu mai multă plăcere pentru a se odihni contemplând reciproc frumusețea lor în timp ce vorbirea împiedică odihna, și doar la gândul a ce ar trebui să își spună și de ce anume trebuie să se trateze [discuția], mai bine e să tacă decât să vorbească, pentru a avea timp să contemple frumusețea mirelui și a miresei; dar aceasta servește la a se iubi mai mult [reciproc], pentru că, după ce s-au odihnit și au înțeles mai mult frumusețea lor, ies să-și înceapă activitatea, să trateze și să apere interesele lor. Tot așa fac și cu tine; ești mulțumită?”

            După aceasta, mi-a trecut prin minte un gând referitor la acea oră petrecută în iad și imediat i-am spus: „Doamne, iartă-mă; câte ofense Ți-am provocat”.

            Și El: „Nu trebuie nici să te întristezi, nici să te tulburi. Eu sunt cel care duc sufletul în adâncul abisului, ca să îl pot conduce mai repede în Cer”.

            Apoi, m-a făcut să înțeleg că acea pâine pe care o găsisem, era doar răbdarea cu care îndurasem acea oră de luptă sângeroasă; așadar, răbdarea, umilința și jertfirea dată lui Dumnezeu a ceea ce se suferă în timpul ispitei, reprezintă o pâine sățioasă care este oferită Domnului nostru, pe care El o acceptă cu multă plăcere.