Voința Divină

            Totuși, cine trebuia s-o spună? Cu toate că greșeala este a ei, încât nu-mi dă capacitatea să o manifest, doamna Ascultare a luat-o în nume de rău, a început să se comporte ca un despot crud, și a ajuns la o asemenea cruzime încât m-a făcut să-l pierd din vedere pe iubitul meu Bine, unicul meu confort. Se vede practic, că uneori se comportă ca o copilă, și când vrea să învingă un capriciu, dacă nu-l învinge cum vrea ea, asurzește casa cu țipetele, cu plânsetele ei, încât obligat-forțat trebuie s-o mulțumești. Nu sunt motive, nu este cale de mijloc pentru a o convinge; astfel se comportă doamna ascultare, pare bună, nu aș fi crezut că de fapt e altfel! Pentru că ea vrea să învingă, vrea să scriu pe hârtie chiar [dacă eu sunt] bâlbâitoare.

O, Dumnezeule sfânt, fă-o tu mai acceptabilă pentru că practic, că nu se poate înainta în acest fel. Și tu, o, Ascultare, redă-mi-L pe dulcele meu Isus, nu mă mai face să sufăr atât de mult, și te rog să nu mi-L mai îndepărtezi din vedere pe veșnicul meu Bine; iar eu îți promit că, chiar și bâlbâindu-mă, voi scrie cum vrei. Îți cer doar harul să mă lași să mă odihnesc câteva zile, pentru că mintea mea prea mică nu mai rezistă să fie cufundată în acel vast ocean al carității divine, mai ales pentru că acolo văd și mai mult mizeriile mele și urâțenia mea, și văzând iubirea pe care mi-o poartă Dumnezeu, simt că aproape înnebunesc, așadar natura mea slăbită nu mai rezistă și nu mai poate.

Dar în același timp mă voi ocupa să scriu alte lucruri, ca apoi, să le reiau și să vorbesc despre caritate. Îmi reiau sărmana mea vorbire. Mintea mea, fiind ocupată cu lucrurile deja spuse, gândeam în sinea mea: „Ce rost are să scriu aceste lucruri, dacă eu nu le practic ceea ce scriu?” Această scriere ar fi cu siguranță o condamnare a mea. În timp ce gândeam astfel, a venit binecuvântatul Isus și mi-a spus:

„Aceste scrieri vor servi pentru a-L face cunoscut pe Acela care îți vorbește și locuiește în tine; și apoi, dacă nu îți servește ție, lumina Mea le va servi altora care vor citi ceea ce îți spun să scrii”.

            Cine poate spune cât de chinuită am rămas gândind că alții vor profita de harurile pe care mi le oferă mie, dacă vor citi aceste scrieri, iar eu care le primesc, nu [am niciun folos].

            Nu mă vor condamna ei [oamenii]? Și apoi, numai la gândul că vor ajunge în mâinile altora, mi se frânge inima de durere și de rușine de mine însămi. Deci, rămânând într-o foarte mare tristețe, repetam: „ce rost are starea mea, dacă va servi la condamnare?”

            Iar preaiubitul meu Isus, reîntorcându-se, mi-a spus: „Viața Mea a fost necesară pentru mântuirea popoarelor; și deoarece nu am mai putut să o continui pe pământ, de aceea aleg pe cine îmi place, pentru a o continua în ea, pentru a putea să continui mântuirea popoarelor; iată motivul stării tale”.