În această dimineață, după ce m-am frământat foarte mult, a venit preadulcele meu Isus și eu, imediat ce L-am văzut, L-am strâns foarte tare și i-am spus: „Dragul meu Bine, de data asta Te voi strânge atât de tare încât să nu mai fugi”. În acest timp, m-am simțit complet plină de Dumnezeu, de parcă aș fi fost complet inundată, încât puterile sufletului meu au rămas uimite și inactive; doar priveau.

            După ce am stat o vreme în această stare inactivă, dar dulce și plăcută, adorabilul meu Isus mi-a spus: „Fiica Mea, uneori umplu atât de mult sufletul [omului] cu Mine, încât, rătăcindu-se în Mine, rămâne ca leneș; alteori îi las câte un loc gol, iar apoi sufletul, în fața prezenței Mele, depune eforturi minunate, izbucnind în acte de laude, mulțumire, iubire, reparare și multe altele, încât să umple cu acestea, golurile pe care i le las. Dar aceste două stări sunt sublime și își dau reciproc mâna”.