Continui să fiu lipsită de dulcele meu Isus. Viața mea nu mai rezistă din cauza durerilor; simt o monotonie, o plictiseală, o oboseală a vieții. Ziceam în sinea mea: „Oh, cum s-a prelungit exilul meu! Oh, ce fericire aș avea, dacă aș putea dezlega legăturile acestui trup și așa, sufletul meu ar zbura liber spre supremul meu Bine!” Un gând mi-a spus: Și dacă te duci în iad? Și eu, pentru a nu chema demonul să mă combată, m-am grăbit să spun: „Ei bine, chiar din iad voi trimite suspinele mele dulcelui meu Isus, chiar și acolo vreau să-L iubesc”.

            În timp ce aveam aceste gânduri dar și altele, încât ar fi prea lungă povestea să le redau pe toate, iubitorul Isus s-a arătat pentru scurt timp, dar cu un aspect serios și mi-a spus: „Nu a sosit încă timpul tău”.            

Apoi, cu o lumină spirituală, m-a făcut să înțeleg că totul trebuie să fie ordonat în suflet. Sufletul posedă multe încăperi mici, unde fiecare virtute își ia locul ei; se poate spune că o singură virtute conține în sine pe toate celelalte, iar sufletul, posedând doar una, ajunge să fie însoțit de toate celelalte virtuți; dar toate sunt distincte între ele, încât fiecare deține locul ei în suflet și iată că toate virtuțile își au originea din misterul Sfintei Treimi, pentru că, în timp ce este una, ele sunt trei în mod distinct și în timp ce sunt trei sunt una. Înțelegeam de asemenea, că aceste încăperi din suflet, fie sunt pline cu virtuți, fie cu viciul opus acelei virtuți și, dacă nu există nici virtute, nici viciu, ele rămân goale. Îmi părea [sufletul meu] o casă care conține multe încăperi, toate goale; sau, dintre acestea, una plină cu șerpi, alta cu noroi, alta plină cu mobilă prăfuită, alta întunecoasă. Ah, Doamne, numai Tu poți pune bietul meu suflet în ordine!