În această dimineață adorabilul meu Isus pleca și se reîntorcea, dar mereu în tăcere. După aceea m-am simțit ieșind din mine iar pe Isus îl simțeam din spate că spunea: Omul spune: „Nu mai există dreptate și atâta timp cât lucrurile vor rămâne în acest fel, nu vom putea avea niciun succes în demersurile noastre. Să ne arătăm plini de virtuți, să ne prefacem drepți, să ne arătăm în exterior prieteni adevărați și astfel va fi mai ușor să ne țesem plasele și să le atragem în capcană și când vom ieși să-i prădăm și să le facem rău, ei crezând că le suntem prieteni, îi vom avea fără nicio problemă în mâinile noastre. Vezi până unde ajunge viclenia omului!”

            După aceea, binecuvântatul Isus, dorind [de la mine] un act special de reparare, părea că mi-ar fi frânt viața, oferindu-mă Dreptății divine. În momentul în care făcea acest lucru, credeam că Isus mă face să plec din această viață, așadar, i-am spus: „Doamne, nu vreau să vin în Cer fără să-mi dăruiești pătimirile Tale; mai întâi răstignește-mă și apoi du-mă”.

            Așa că, mi-a străpuns mâinile și picioarele cu piroane și, în timp ce făcea aceasta, El a dispărut și m-am regăsit în mine, spre mai marele meu regret. Am spus în sinea mea: „Sunt încă aici! Vai, dragul meu Isus, de câte ori îmi faci asta, ai o artă aparte de a ști cum să o faci, încât mă faci să cred că trebuie să mor, așa că râd de lume, de dureri, râd de Tine, pentru că a trecut timpul de a fi separați, nu vor mai exista intervale de separare. Dar de îndată ce am început să râd, aflându-mă din nou legată în butucii zidului acestui trup fragil, uitând că am început să râd, continui să plâng, să gem și să suspin din cauza despărțirii mele de Tine. Ah, Doamne, grăbește-te, pentru că simt o forță [care mă împinge] să plec de aici!”