În această dimineață aveam multă teamă, credeam că totul ar fi fantezie, sau că diavolul ar vrea să mă amăgească. Așa că tot ce vedeam, disprețuiam și îmi părea rău. Îl vedeam pe Confesor care avea intenția ca Isus să-mi reînnoiască durerile răstignirii, iar eu încercam să mă opun.
Binecuvântatul Isus, la început mă tolera, dar din moment ce Confesorul repeta intenția, atunci Isus mi-a spus: „Fiica Mea, într-adevăr, nu vom reuși de data aceasta să ascultăm. Nu știi că ascultarea trebuie să pecetluiască sufletul și acea ascultare trebuie să facă sufletul ca o ceară care se poate modela, încât Confesorul să poată da forma dorită?”
Astfel, neluând în seamă opozițiile mele, mi-a împărtășit durerile răstignirii, iar eu, nemaiputând să mă opun la tot ce nu voiam, de teamă că nu ar fi Isus, a trebuit să cedez sub greutatea durerilor. Binecuvântat să fie întotdeauna și totul să fie pentru a-L slăvi în toate și mereu.
Aflându-mă într-o stare plină de descurajare, mai ales din cauza privării de Binele meu suprem, în această dimineață, abia apărând, mi-a spus: „Descurajarea este o stare infecțioasă, care infectează cele mai frumoase flori și cele mai plăcute fructe și pătrunde până în adâncul rădăcinii, încât acea stare infecțioasă, invadând întregul copac, îl face să se ofilească, devine sălbatic și dacă acest lucru nu este remediat prin stropirea cu starea opusă, în momentul în care acea dispoziție rea a intrat în rădăcină, o usucă și determină prăbușirea copacului. Așa se întâmplă sufletului care se îmbibă cu această stare contagioasă de descurajare”.
Cu toate acestea, încă mă simțeam descurajată, cu totul blocată în mine însămi, și mă vedeam atât de rea încât nu îndrăzneam să mă grăbesc spre dulcele meu Isus. Mintea mea era atât de ocupată, încât era inutil să mai sper ca înainte, la vizitele Sale continue, la harurile și carismele Sale; totul era terminat pentru mine.
Și El, aproape certându-mă, a adăugat: „Ce faci? Ce faci? Nu știi că neîncrederea face sufletul muribund? Gândind că trebuie să moară, nu mai gândește la nimic [altceva], nici pentru a dobândi, nici pentru a transmite, nici pentru a se înfrumuseța mai mult, nici pentru a-și găsi remedii pentru stările lui [sufletești]; nu se gândește la nimic altceva, decât că pentru el totul s-a sfârșit. Și nu doar că face sufletul muribund, dar neîncrederea face ca toate virtuțile să se apropie de ultima suflare”.
Ah, Doamne, îmi imaginez că văd acest spectru al neîncrederii descurajant, înfricoșat și tremurând tot, iar cu toată măiestria lui, fără nicio altă ingeniozitate, ci doar prin frică, conduce sufletele în mormânt. Ba chiar mai mult de atât, acest spectru [neîncrederea în Dumnezeu] nu se arată ca un dușman, în modul în care sufletul poate să-și bată joc de teama neâncrederii, ci se arată ca un prieten, și se infiltrează atât de dulce în suflet, încât, dacă sufletul nu este atent, îl vede ca pe un prieten credincios, care agonizează împreună, și ajunge să moară împreună cu el; [sufletului] îi va fi dificil să se elibereze de măiestria lui amăgitoare.
Aflându-mă în starea mea obișnuită, am fost transportată cu duhul într-o Biserică; acolo era un preot care celebra sacrificiul divin și în timp ce făcea aceasta, plângea amarnic și zicea: „Coloana Bisericii mele nu are pe ce să se sprijine.
În timp ce zicea, am văzut o coloană al cărei vârf atingea Cerul și dedesubtul acestei coloane stăteau preoți, episcopi, cardinali și toți ceilalți demnitari care susțineau așa-zisa coloană; dar spre surprinderea mea, am aruncat o privire și am văzut că dintre aceste persoane: unele erau foarte slăbite, altele pe jumătate putrede, altele bolnave, altele pline de noroi, iar numărul celor în stare de a o susține, era foarte mic, încât această sărmană coloană se clătina fără să poată rămâne stabilă, din cauza multelor zguduieli pe care le primea la temelia ei. Deasupra așa-zisei coloane era Sfântul Părinte, care, cu lanțuri de aur și cu razele pe care le transmitea din toată persoana lui, făcea tot posibilul pentru a o putea susține, pentru a înlănțui și a lumina pe cei care locuiau dedesubt, și nu numai atât, ci și pentru a lumina și lega întreaga lume; nemaivorbind că unele [persoane] ar fi fugit pentru a se murdări și a se înnoroia și mai mult. În timp ce vedeam acestea, acel preot care celebra Liturghia (am îndoieli dacă ar fi fost un preot sau Domnul nostru, dar după cum vorbea era Isus; nu știu să spun cu siguranță), m-a chemat aproape de el și mi-a spus:
„Fiica Mea, vezi în ce stare de plâns se află Biserica Mea: acele persoane care trebuiau să o susțină sunt tot mai puține și cu lucrările lor o doboară, o lovesc și ajung să o denigreze. Singurul remediu este să revărs atât de mult sânge încât să se formeze o baie, pentru a spăla acel noroi putred și a vindeca rănile lor adânci, ca vindecate, întărite, înfrumusețate în acel sânge, să poată fi elemente capabile de a o menține stabilă și fermă”.
Apoi a adăugat: „Eu te-am chemat pentru a-ți spune: vrei tu să fii victimă și astfel să fii ca o punte pentru a susține această coloană, în aceste timpuri atât de înrăite?”
La început am simțit că mă trece un fior de teama de a nu avea putere, dar imediat m-am oferit și am pronunțat „Fiat”. În acel moment m-am trezit înconjurată de mulți sfinți, îngeri, suflete din purgator care mă chinuiau cu biciuri și cu alte instrumente; deși eu, în principiu simțeam o teamă, pe măsură ce sufeream mai mult, aveam dorința de a suferi și mai mult și gustam suferința ca pe un foarte dulce nectar; și mai mult de atât, mi-a venit un gând: „Cine știe, dacă acele dureri ar putea fi mijlocul prin care mi se va sfârși viața și astfel să-mi pot lua ultimul zbor către supremul și unicul meu Bine?” Dar, spre cel mai mare regret al meu, după ce am suferit dureri groaznice, am văzut că acele dureri nu îmi consumau viața. Oh, Dumnezeule, ce durere că acest trup fragil mă împiedică să mă unesc cu Binele meu Etern!
Apoi am văzut sângerosul masacru care se întâmpla cu persoanele care stăteau sub coloană. Ce catastrofă oribilă! Numărul persoanelor care rămâneau fără să fie victime era foarte mic! Ajungeau să aibă un astfel de curaj, încât încercau să-l ucidă pe Sfântul Părinte. Dar apoi, părea că acest sânge vărsat, acele însângerate victime sfâșiate, erau mijloace pentru ca cei care rămâneau să devină mai puternici, ca să poată susține coloana fără a o mai clătina. O, ce zile fericite! După aceea au venit zile de triumf și pace; fața pământului părea reînnoită, așa-zisa coloană dobândea lustrul și splendoarea ei de la început. O, zile fericite, din depărtări vă salut, pentru că veți da foarte multă glorie Bisericii mele și foarte multă onoare acelui Dumnezeu, care este Capul [ei]![1]
[1] Este bine de notat, ca o confirmare, că acest capitol rezultă a fi identic ca substanță și în multe fraze cu un altul al Servitoarei lui Dumnezeu Tereza Musco (stigmatizată din Caserta, fiica spirituală a lui Padre Pio de Pietrelcina, care a murit pe data de 19 august 1976 fiind în vârstă de 33 de ani, și este în curs de beatificare). Surprinzător este coincidența, nu doar a conținutului și chiar a multor fraze, dar chiar și de date: Luisa Piccarreta a scris pe data de 1 noiembrie 1899 iar Tereza Musco pe data de 1 noiembrie 1952, adică, exact cu 53 de ani mai târziu. Este de neconceput, în mod logic, ca Tereza, o fetiță ignorantă de 8 ani, să fi putut cunoaște scrierile Luisei Piccarreta, dintre acele puține pe care le-a publicat Confesorul ei în 1930 („Zorile care răsar”) a fost retrasă și interzisă de Autoritățile Bisericii în 1938 Acesta este textul, extras din biografia scrisă de Pr. Antonio Gallo: „Biserica este marea coloană care atinge Cerul, dar este continuu zguduită de furtuni”.
Aflându-mă în biserică mă simt purtată cu duhul și mă aflu în fața unui preot care celebra Sacrificiul Divin. Și în timpul celebrării repeta aceste cuvinte: „Coloana Bisericii mele nu are pe ce să se sprijine”. În timp ce repeta cuvintele am văzut coloana al cărei vârf atingea cerul, dar erau atât de multe loviturile pe care le primea, încât această coloană nu reușea să stea în picioare, se clătina încoace și încolo. În vârful coloanei era Sfântul Părinte, care era susținut cu un lanț de aur, pentru că se legăna. Preotul a adăugat: „Eu te-am chemat să-ți spun: vrei să fii victimă pentru a fi un sprijin micuț pentru această coloană în vremuri atât de înrăite?” [M-au cuprins] fiori de-a lungul trupului, dar apoi imediat am spus: „Să se facă Voința Ta”, repetând Fiat. Îngerii și sfinții și cu sufletele din purgator m-au înconjurat, chinuindu-mă cu bice și cu alte multe instrumente, mai întâi m-a cuprins o mare teamă, dar apoi, cu cât sufeream mai mult, cu atât îmi doream să sufăr mai mult. Gustam suferința ca pe un nectar foarte dulce, [pag. 54] [1 noiembrie 1952, „Jurnal”, pag. 1175-1176] [Cfr. Cartea Pr. Roschini, „Tereza Musco”, pag. 82].
Prin cuvintele pe care mi le-a spus ieri dulcele Isus, am simțit că un cui mi-a străpuns inima. Fiind El mereu binevoitor cu această sărmană păcătoasă, pentru a-mi alina durerile, a venit și compătimindu-mă, mi-a spus:
„Fiica Mea, nu te mai întrista. Să știi că tot ce te pun să scrii fie despre virtuți fie despre oarecare asemănare [cu virtuțile] nu este altceva decât să te determin să te descrii pe tine însăți și [cum] am făcut ca sufletul tău să ajungă la acea perfecțiune”.
O, Dumnezeule, cât de mare respingere simt pentru a scrie aceste cuvinte, deoarece nu pare adevărat ceea ce spune. Simt că încă nu înțeleg ce înseamnă virtutea și perfecțiunea, dar Ascultarea așa vrea și este mai bine să crăp decât să am de-a face cu ea; mai mult de atât că are două fețe: dacă faci cum spune ea, ia aspect de doamnă și te mângâie ca o prietenă foarte fidelă, și în plus îți promite toate bunurile care sunt în Cer și pe pământ; apoi, de îndată ce vede o umbră de dificultate care este contrar cu dorința ei, fără să se facă anunțată, se uită [în jur] și imediat devine o războinică, pregătindu-și armele pentru a te răni și a te distruge.
O, Isuse al meu, ce fel de virtute este această ascultare, dacă te face să tremuri doar gândindu-te la ea? Deci, în timp ce Isus îmi spunea acele cuvinte [de mai sus], eu i-am spus: „Bunul meu Isus, la ce bun pentru sufletul meu să aibă atâtea haruri, în timp ce îmi amărăsc toată viața, mai ales din cauza orelor lipsei Tale? Este un continuu martiriu pentru mine să înțeleg cine ești Tu și de Cine sunt lipsită; deci nu-mi servesc la altceva decât să mă facă să trăiesc continuu în amărăciune”.
Și El a adăugat: „Când o persoană a gustat un fel de mâncare dulce și apoi este forțată să guste unul amar, trebuie să-și dubleze dorința de a gusta dulcele pentru a îndepărta acea amărăciune, și acestei persoane îi place mult acest schimb de gusturi, pentru că, dacă ar gusta mereu dulce fără să guste niciodată amărăciunea, nu ar ține cont atât de mult de dulce; dacă ar gusta mereu amărăciunea necunoscând dulcele, nici măcar nu l-ar dori, așadar, unul și celălalt se bucură și astfel te bucură și pe tine”.
Iar eu: „Prearăbdătorul meu Isus, iartă-mă că trebuie să suporți un suflet atât de sărman și nerecunoscător, iartă-mă, îmi pare că de data aceasta am vrut prea mult să cercetez”. Și Isus: „Nu te tulbura; sunt chiar Eu cel care stimulează în interiorul tău dificultățile, ca să am ocazia să conversez cu tine și împreună să te instruiesc în toate”.
V24, 29.07.1928 – Trebuie să știți că de-a lungul vieții mele muritoare, în tot ceea ce am făcut am binecuvântat întotdeauna. A fost primul act al Creaţiei pe care l-am chemat asupra creaturilor, şi pentru a-l confirma prin binecuvântare invocam pe Tatăl, Cuvântul şi pe Duhul Sfânt.
Sacramentele înseși sunt animate de aceste binecuvântări și invocații.
Așadar, în timp ce binecuvântarea cheamă în suflete asemănarea Creatorului, ea cheamă și viața Voinței mele Divine, astfel încât să se întoarcă să domnească în suflete ca la începutul Creației, pentru că numai Ea are virtutea să picteze în ele pe viu asemănarea Celui care le-a creat, să le facă să crească și să le păstreze în culorile vii divine.
Vedeți așadar ce semnifică binecuvântare: confirmarea lucrării noastre creatoare, pentru că lucrarea pe care o facem odată este atât de plină de înțelepciune, sublimitate și frumusețe, încât ne place să o repetăm mereu.
Și dacă binecuvântarea noastră nu este altceva decât suspinul Inimii noastre de a vedea imaginea noastră restabilită în creaturi, repetarea confirmării noastre a ceea ce vrem să facem, semnul crucii pe care Biserica îl învață credincioșilor nu este altceva decât implorarea din partea făpturilor, asemănarea noastră, și prin urmare, reluând binecuvântarea noastră, ei repetă: în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh.
Deci, fără să știe, Biserica și toți credincioșii se armonizează cu Creatorul Etern și doresc același lucru. Dumnezeu, cu binecuvântarea și pronunțarea acestor cuvinte „Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt”, vrea să-și dea asemănarea, iar făpturile îl imploră făcând semnul crucii, rostind aceleași cuvinte”.
Rugăciuni:
1.Șapte Slavă Tatălui să fie recitate în cinstea Duhului Sfânt, rugându-ne ca minunile Sale să fie reînnoite peste toată Biserica;
2.Rozariul Voinței Divine;
3. și următoarele rugăciuni din Vol. 17, 17.05.1925:
„Maiestate Supremă, vin să Te răsplătesc în dragoste pentru tot ceea ce face Duhul Sfânt pentru cei care urmează să fie sfințiți. Vin să intru în rânduiala harului, ca să vă pot da slava și răsplătirea iubirii de parcă toți ar fi devenit sfinți și să vă repar toate împotrivirile și lipsa de corespondență la har.”
„Duhule Sfinte, grăbește-te, Te implor, Te rog din nou – fă cunoscută tuturor Voința Ta, pentru ca, cunoscând-o, să o iubească și să primească primul Tău act al sfințirii lor complete – care este Sfânta Ta Voință.”
V18 – 5.11.1925 (continuare) – Împrumută urechea inimii tale și ascultă gemetele noastre adânci în Sacramentul Căsătoriei. Câte tulburări în ea! Căsătoria a fost înălțată de Mine ca sacrament, pentru a pune în ea o legătură sfântă, simbolul Preasfintei Treimi, Iubirea divină pe care Ea o conține, pentru ca iubirea care avea să domnească în tatăl, în mama și în copii, armonia, pacea, trebuiau să simbolizeze Familia Cerească, așa că trebuia să am pe pământ atâtea alte familii asemănătoare cu Familia Creatorului, destinate să populeze pământul ca atâția îngeri pământești, să conducă ei înapoi pentru a popula regiunile cereşti.
Dar, vai, câte gemete, văzând familii de păcat formându-se în căsătorie, care simbolizează iadul cu discordie, cu nemulțumire, cu ură, care populează pământul ca atâția îngeri răzvrătiți care vor sluji la popularea iadul. Duhul Sfânt geme cu gemete sfâșietoare în fiecare căsnicie, văzând atâtea vizuini infernale formându-se pe pământ. De aceea pune iubirea ta reparatoare în fiecare căsătorie, în fiecare făptură care iese la lumină; așa ca geamătul tău iubitor să facă gemetele noastre continue mai puțin dureroase.
Gemetele noastre nu s-au terminat încă, prin urmare iubirea ta reparatoare să ajungă în patul celui care e pe moarte, când se administrează Sacramentul Ungerii bolnavilor. Dar vai, câte gemete, câte lacrimi secrete ale noastre! Acest sacrament conține virtutea mântuirii păcătosului muribund cu orice preț, este confirmarea sfințeniei celor buni și a sfinților, este ultima legătură care pune cu ungerea sa între creatură și Dumnezeu, este pecetea Raiului, care imprimă sufletului răscumpărat, este infuzia meritelor Răscumpărătorului pentru a-l îmbogăți, a-l purifica și a-l înfrumuseța, este ultima lovitură pe care o dă Duhul Sfânt pentru a-l dispune de pe pământ pentru a-l face să apară înaintea Creatorului său.
Pe scurt, Ungerea bolnavilor este manifestarea finală a Iubirii noastre și acoperirea finală a sufletului, este decorul tuturor faptelor bune; prin urmare acţionează într-un mod surprinzător în cei vii către Har. Cu Ungerea bolnavilor sufletul este acoperit parcă de rouă cerească, care îi atenuează patimile, atașamentul său de pământ și de tot ce nu aparține Cerului, cu o singură suflare. Dar vai, câte gemete, câte lacrimi amare, câte afecțiuni, câtă neglijență, câtă pierdere de suflete, cât de puțină sfințenie găsește de confirmat, câte puține lucrări bune de rearanjat și curățat.
Oh, dacă gemetele noastre ar putea fi auzite de la noi toți, plânsul nostru pe patul muribundului în actul administrării Sacramentului Ungerii bolnavilor, toată lumea ar plânge de durere! Nu vrei așadar să ne dai iubirea ta reparatoare pentru fiecare dată când se administrează acest sacrament, care este ultima manifestare a Iubirii noastre față de creatură? Voința noastră te așteaptă pretutindeni, să ai întoarcerea dragostei tale și compania gemetelor și suspinelor noastre.”
Rugăciuni:
1.Șapte Slavă Tatălui să fie recitate în cinstea Duhului Sfânt, rugându-ne ca minunile Sale să fie reînnoite peste toată Biserica;
2. Rozariul Voinței Divine;
3. și următoarele rugăciuni din Vol. 17, 17.05.1925:
„Maiestate Supremă, vin să Te răsplătesc în dragoste pentru tot ceea ce face Duhul Sfânt pentru cei care urmează să fie sfințiți. Vin să intru în rânduiala harului, ca să vă pot da slava și răsplătirea iubirii de parcă toți ar fi devenit sfinți și să vă repar toate împotrivirile și lipsa de corespondență la har.”
„Duhule Sfinte, grăbește-te, Te implor, Te rog din nou – fă cunoscută tuturor Voința Ta, pentru ca, cunoscând-o, să o iubească și să primească primul Tău act al sfințirii lor complete – care este Sfânta Ta Voință.”
„Dar, nu te opri, zboară în continuare și vei auzi gemetele angoase ale Duhului Sfânt în Sacramentul Pocăinței. Câtă ingratitudine, câte abuzuri și profanări, din partea celor care o administrează și din partea celor care o primesc. În această Taină, Sângele Meu se pune în acțiune asupra păcătosului smerit, pentru a se coborî asupra sufletului său, a-l spăla, a-l înfrumuseța, a-l vindeca și a-l întări, pentru a-i da înapoi harul pierdut, pentru a-l pune în mâinile lui. Cheile Raiului, pe care păcatul i le smulsese; să-i imprime pe frunte sărutul împăciuitor al iertării. Dar, ah! câte gemete îngrozitoare, văzând suflete apropiindu-se fără căință de acest Sacrament al Pocăinței, din obișnuință, aproape ca o simpla ușurare a inimii omenești. Alții – oribil să fie spus – în loc să meargă să-și găsească viața sufletului, a harului, merg să găsească moartea, să-și reverse patimile.
Deci, Sacramentul se reduce la o batjocură, la o discuție drăguță; iar Sângele Meu, în loc să coboare ca o baie, coboară ca focul, care îi ofilește și mai mult. Și așa, în fiecare Spovedanie, iubirea noastră strigă nemângâiată și, plângând, repetă: „Ingratitudine omenească, ce mare ești. Oriunde încerci să Mă jignești; și în timp ce Eu îți ofer viață, tu transformi chiar viața pe care ți-o ofer în moarte.” Vedeți, deci, cum gemetele Noastre așteaptă răsplătirea iubirii voastre în Sacramentul Pocăinței.
„Nu lăsa dragostea ta să se oprească; treci prin toate Tabernacolele, prin fiecare Ostie Sacramentală și în fiecare Ostie vei auzi pe Duhul Sfânt gemând de nespusa întristare. Sacramentul Euharistiei nu este doar propria lor viață pe care o primesc sufletele, ci este însăși Viața Mea care se dăruiește pe Sine. Deci, rodul acestui Sacrament este de a-mi forma Viața în ei, iar fiecare Împărtășanie servește pentru a-mi face Viața să crească, pentru a o dezvolta, în așa fel încât fiecare să poată spune: „Eu sunt un alt Cristos”.
Dar, vai!, cât de puțini profită de ea. Ba mai mult, de câte ori Cobor în inimi și Mă fac să găsesc armele pentru a Mă răni și să-Mi repeta tragedia Patimilor Mele. Iar pe măsură ce Speciile Sacramentale sunt consumate, în loc să Mă rețină să rămân cu ei, sunt silit să plec scăldat de lacrimi, plângând de soarta Mea Sacramentală; și nu găsesc pe nimeni care să-Mi potolească plânsul și gemetele Mele dureroase. Dacă ai putea rupe acele văluri ale Ostiei, care Mă acoperă, M-ai găsi scăldat în plâns, cunoscând pe cei care Mă așteaptă la coborârea în inimi. De aceea, răsplătirea voastră a iubirii pentru fiecare Ostie să fie continuă, pentru a potoli plânsul Meu și pentru a face mai puțin întristate gemetele Duhului Sfânt.
„Nu te opri, altfel nu te vom găsi mereu împreună cu Noi în gemetele Noastre și în lacrimile Noastre secrete; Vom simți golul răsplătirii tale de iubire. Coborâți în Sacramentul Preoției. Aici, da, vei găsi durerile noastre cele mai intime ascunse, lacrimile cele mai amare, gemetele cele mai îngrozitoare. Hirotonirea îl înalță pe om la o înălțime supremă, la un caracter Divin — repetitorul Vieții Mele, administratorul Sacramentelor, revelatorul tainelor Mele, al Evangheliei Mele, al celei mai sfinte științe;făcătorul de pace între Cer și pământ, purtătorul lui Isus pentru suflete. Dar, vai!, de câte ori vedem, în cel hirotonit, cum va fi pentru Noi un Iuda, un uzurpator al caracterului care se imprimă în el.
Oh! cum geme Duhul Sfânt văzând, în cel hirotonit, lucrurile cele mai sfinte, caracterul cel mai mare care există între Cer și pământ, fiind smuls de la El. Câte profanări! Fiecare act al acestui hirotonit, neînfăptuit după caracterul imprimat în el, va fi un strigăt de întristare, un plâns amar, un geamăt îngrozitor.
Hirotonirea este Sacramentul care cuprinde toate celelalte Taine împreună. Prin urmare, dacă cel rânduit este capabil să păstreze întreg în sine caracterul pe care l-a primit, aproape că va pune toate celelalte Sacramente în siguranță, el va fi apărătorul și Salvatorul lui Isus însuși. Dar, nevăzând aceasta în cel hirotonit, întristările noastre sunt mai ascuțite, Gemetele noastre devin mai continue și mai întristate. Așadar, lăsați răsplătirea voastră de iubire să curgă în fiecare act preoțesc, pentru a ține companie cu dragostea suspinândă a Duhului Sfânt.
Rugăciuni:
1.Șapte Slavă Tatălui să fie recitate în cinstea Duhului Sfânt, rugându-ne ca minunile Sale să fie reînnoite peste toată Biserica;
2. Rozariul Voinței Divine;
3. și următoarele rugăciuni din Vol. 17, 17.05.1925:
„Maiestate Supremă, vin să Te răsplătesc în dragoste pentru tot ceea ce face Duhul Sfânt pentru cei care urmează să fie sfințiți. Vin să intru în rânduiala harului, ca să vă pot da slava și răsplătirea iubirii de parcă toți ar fi devenit sfinți și să vă repar toate împotrivirile și lipsa de corespondență la har.”
„Duhule Sfinte, grăbește-te, Te implor, Te rog din nou – fă cunoscută tuturor Voința Ta, pentru ca, cunoscând-o, să o iubească și să primească primul Tău act al sfințirii lor complete – care este Sfânta Ta Voință.”
V18 – 5.11.1925 – Mă contopisem în Sfânta Voință Divină după felul meu obișnuit; și în timp ce încercam, pe cât puteam, să-i răsplătesc lui Isus cu mica mea dragoste pentru tot ce a făcut El în Răscumpărare, Iubitoarea și dulcea mea Iubire, Isus, mișcându-se în interiorul meu, mi-a spus:
„Fiica mea, cu zborul tău în Voia Mea, ajungi la toate Sacramentele instituite de Mine; coboară în adâncul lor, ca să-mi dai Mie mica ta răsplată de iubire. Oh! câte din lacrimile Mele secrete vei găsi, câte suspine amare, câte gemete înăbușite ale Duhului Sfânt. Gemetul lui este continuu, înaintea multor deziluzii ale iubirii noastre. Sacramentele au fost instituite pentru a-mi continua Viața pe pământ în mijlocul copiilor Mei. Dar, vai!, câte necazuri. De aceea simt nevoia iubirii tale mici. Poate fi mică, dar Voia Mea o va face mare. Dragostea Mea nu tolerează ca cineva care trebuie să trăiască în Voința Mea să nu se asocieze cu necazurile Mele și să nu-Mi dea mica ei răsplată de iubire pentru tot ceea ce am făcut și ceea ce sufăr. De aceea, fiica Mea, vezi cum geme iubirea Mea în Sacramente.
„Dacă văd un nou-născut botezându-se, plâng de întristare, pentru că, în timp ce prin Sacramentul Botezuluiîi redau inocența, îmi regăsesc copilul, îi redau drepturile asupra Creației pe care le pierduse, îi zâmbesc cu dragoste și mulțumire, fac pe vrăjmaș să fugă de el, ca să nu mai aibă nici un drept asupra lui, Îl încredințez Îngerilor, și tot Cerul îi face sărbătoare — în curând zâmbetul Meu se preface în tristețe, sărbătoarea în doliu. Văd că cel care este botezat va fi un dușman al Meu, un nou Adam și poate chiar un suflet pierdut. Oh! cum geme iubirea mea la fiecare Botez; mai ales, atunci, dacă se adaugă că slujitorul care botezănu o face cu acel respect, demnitate și decor care se cuvine unui Sacrament care conține noua regenerare. Ah! de multe ori acordă mai multă atenție detaliilor neînsemnate, a spectacolului, decât administrării unui Sacrament. Așadar, iubirea Mea se simte ciupită de cel care boteză și de cel care este botezat și geme cu gemete de nespus. N-ai vrea, deci, să-Mi dai o răsplătire de iubire, un geamăt iubitor, pentru fiecare Botez, ca să țin companie cu gemetele Mele dureroase?
„Treceți la Sacramentul Mirului. Ah! câte suspine amare. În timp ce, prin Sacramentul Miruluiîi redau curajul, îi redau puterile pierdute, făcându-l invincibil tuturor dușmanilor și patimilor sale, și este admis în rândurile miliției Creatorului său, ca să lupte pentru dobândirea Patriei Cerești, iar Duhul Sfânt îi dă din nou sărutul Său iubitor, îi dă o mie de mângâieri și Se oferă pe Sine ca însoțitor al carierei sale – totuși, de multe ori El se simte răsplătit cu sărutul unui trădător, Mângâierile Lui fiind disprețuite, compania Lui este disprețuită. Câte gemete, câte suspine pentru întoarcerea lui, câte șoapte ascunse inimii, pentru cel care se ferește de El — până la oboseala de a-i vorbi. Dar… nu, este în zadar. De aceea, nu vrei să dai răsplătirea ta de iubire, sărutul tău iubitor, compania ta Duhului Sfânt, care geme de atâta neglijență?”
Rugăciuni:
1.Șapte Slavă Tatălui să fie recitate în cinstea Duhului Sfânt, rugându-ne ca minunile Sale să fie reînnoite peste toată Biserica;
2. Rozariul Voinței Divine;
3. și următoarele rugăciuni din Vol. 17, 17.05.1925:
„Maiestate Supremă, vin să Te răsplătesc în dragoste pentru tot ceea ce face Duhul Sfânt pentru cei care urmează să fie sfințiți. Vin să intru în rânduiala harului, ca să vă pot da slava și răsplătirea iubirii de parcă toți ar fi devenit sfinți și să vă repar toate împotrivirile și lipsa de corespondență la har.”
„Duhule Sfinte, grăbește-te, Te implor, Te rog din nou – fă cunoscută tuturor Voința Ta, pentru ca, cunoscând-o, să o iubească și să primească primul Tău act al sfințirii lor complete – care este Sfânta Ta Voință.”
V17 – 17.5.1925 – Și acum reiau spunând ceea ce dulcele meu Isus mi-a spus: (…) „Fiica Mea, legat de ceea ce ai spus în ce privește contopirea în Vrerea Mea, este nevoie de o altă chemare, aceea de a se contopi în ordinea Harului, în tot ce a făcut și va face Sfințitorul, Duhul Sfânt, către sfinți. Mai mult decât atât,
Creația îi revine Tatălui, în timp ce suntem mereu uniți în lucrări, [Noi] cele Trei Persoane Divine,
Răscumpărarea (îi revine) Fiului, (iar)
«Fiat Voluntas Tua» (Facă-se Voia Ta) îi va reveni Duhului Sfânt.
Și tocmai în «Fiat Voluntas Tua», Duhul Divin va face dovada Lucrării Sale. Tu o faci când, venind înaintea Maiestății Supreme, zici: «Vin să înlocuiesc în Iubire tot ce a făcut Sfințitorul celor sfinți; vin să intru în ordinea Harului, pentru a putea să Vă dau gloria și schimbul de iubire, ca și cum toți s-ar fi făcut sfinți, și să Vă dau reparări pentru toate opozițiile și necorespunderile față de Har».
În măsura în care ține de tine, să cauți în Voința Noastră actele Harului Duhului Sfințitor și să-ți însușești durerea Sa, gemetele Sale secrete, suspinele Sale triste, care sunt în adâncul inimilor, văzându-Se atât de rău primit; și din moment ce primul act pe care îl face este să aducă Voința Noastră ca act complet al sfințirii lor, văzându-Se respins, geme cu gemete inexplicabile… Iar tu, în simplitatea ta copilăroasă, Îi spui: „Duhule Sfințitor, grăbiți-Vă, Vă implor, Vă rog din nou; faceți cunoscută tuturor Voința Voastră, astfel încât cunoscând-o, să o iubească și să primească primul Vostru act, cel al sfințirii lor complete, care este Voința Voastră!”
„Fiica Mea, Noi, cele Trei Persoane Divine, suntem inseparabile și distincte: așa vrem să arătăm generațiilor omenești Lucrările Noastre față de ele, fiindcă, în timp ce suntem unite între Noi, fiecare dintre Noi vrea să arate distinct Iubirea Sa și Lucrarea Sa față de făpturi”.
Rugăciuni:
1.Șapte Slavă Tatălui să fie recitate în cinstea Duhului Sfânt, rugându-ne ca minunile Sale să fie reînnoite peste toată Biserica;
2. Rozariul Voinței Divine;
3. și următoarele rugăciuni din Vol. 17, 17.05.1925:
„Maiestate Supremă, vin să Te răsplătesc în dragoste pentru tot ceea ce face Duhul Sfânt pentru cei care urmează să fie sfințiți. Vin să intru în rânduiala harului, ca să vă pot da slava și răsplătirea iubirii de parcă toți ar fi devenit sfinți și să vă repar toate împotrivirile și lipsa de corespondență la har.”
„Duhule Sfinte, grăbește-te, Te implor, Te rog din nou – fă cunoscută tuturor Voința Ta, pentru ca, cunoscând-o, să o iubească și să primească primul Tău act al sfințirii lor complete – care este Sfânta Ta Voință.”
În această dimineață, preadulcele meu Isus a venit foarte bucuros, purtând în mâini un buchet din cele mai frumoase flori, și așezându-se în inima mea cu acele flori, fie își înconjura capul [cu ele], fie le ținea în mâini, recreându-se și încântându-se în totalitate. În timp ce sărbătorea cu aceste flori, părând să fi avut un mare beneficiu, mi s-a adresat spunând:
„Preaiubita Mea, în această dimineață am venit să pun toate virtuțile în ordine în inima ta. Celelalte virtuți pot rămâne separate una de cealaltă, însă caritatea leagă și pune în ordine totul. Iată ceea ce vreau să fac în tine: să pun în ordine caritatea”.
Eu i-am spus: „Singurul și Unicul meu Bine, cum ai putea face asta, având în vedere că sunt atât de rea și plină de defecte și imperfecțiuni? Dacă această caritate reprezintă ordinea, aceste defecte și păcate nu sunt dezordine care țin totul în învălmășeală și îmi răscolesc inima?
Și Isus: „Voi purifica totul și caritatea va pune totul în ordine. Și apoi, când las un suflet să participe la suferințele Patimilor Mele, nu pot exista păcate grave, cel mult vreun defect venial involuntar. Dar iubirea Mea fiind foc, va consuma tot ce este imperfect în sufletul tău”.
Astfel, părea ca Isus m-a purificat și m-a ordonat cu totul. Apoi, din Inima lui Isus s-a revărsat în inima mea un șuvoi de miere si cu acea miere, a îmbibat complet interiorul meu, așa că tot ce era în mine rămânea ordonat, unit și cu sigiliul carității.
Pe urmă, m-am simțit purtată cu duhul în Bolta Cerurilor împreuna cu iubitul meu Isus. Părea că totul ar fi în sărbătoare: Cerul, pământul și purgatoriul; toți erau inundați de o nouă bucurie și jubilare. Multe suflete ieșeau din purgatoriu și ajungeau în Cer ca fulgerele, pentru a participa la sărbătoarea Reginei noastre Mame. Și eu mă îmbulzeam în mijlocul acelei mulțimi imense de lume adică: îngeri, sfinți și suflete din purgatoriu care ocupau acel nou Cer care era foarte imens, comparând-l cu cerul nostru pe care îl vedem, care îmi părea o mică gaură; în plus aveam ascultarea de la Confesor.
Dar în timp ce voiam să privesc, nu vedeam altceva decât un Soare foarte luminos, ce răspândea raze, care mă pătrundeau în întregime dintr-o parte într-alta, devenind ca un cristal, astfel că, se vedeau foarte bine micile impurități precum și distanța infinită dintre Creator și creatură; cu atât mai mult că fiecare dintre aceste raze avea pecetea ei: unele notau sfințenia lui Dumnezeu, altele, puritatea, altele, puterea, altele înțelepciunea și toate celelalte virtuți și atribute ale lui Dumnezeu. Așadar, sufletul, văzând nimicul lui, mizeriile și sărăcia lui, se simțea anihilat și în loc să privească, se prăbușea brusc pe pământ, înaintea acelui Soare Veșnic, în fața căruia nu exista nimeni care să îi poată sta înainte.
Mai mult de atât, pentru a vedea sărbătoarea Mamei noastre Regina, trebuia să privească dinăuntrul acelui Soare. Atât de mult părea Preasfânta Fecioară cufundată în Dumnezeu, încât privind din alte locuri, nu se vedea nimic. Deci, în timp ce mă aflam în aceste condiții de anihilare, înaintea acelui Soare Divin, ea îl ținea în brațe pe Pruncușor și Isus mi-a spus:
„Mama noastră este în Cer; Îți dau ție atribuția de a-mi fi mamă pe pământ, deoarece viața Mea este continuu supusă disprețuirilor, sărăciei, durerilor și abandonărilor de către oameni, iar Mama Mea stând pe pământ, a fost însoțitoarea Mea fidelă în toate aceste dureri – nu doar atât, dar încerca să-Mi dea alinare în toate, în măsura puterilor Ei -, chiar și tu, fiindu-Mi Mamă, Îmi vei ține companie fidelă în toate suferințele Mele, suferind cât mai mult în locul Meu, atât cât poți, și unde nu poți, vei încerca să-mi dai cel puțin o alinare. Să știi însă, că doresc ca să ai toată intenția ta asupra Mea. Voi fi gelos chiar și pe respirația ta, dacă nu o vei da pentru Mine și când voi vedea că tu nu vei fi foarte atentă să Mă mulțumești, nu îți voi da nici pace, nici odihnă”.
După aceea, am început să-i fiu mamă, dar, oh, de câtă atenție era nevoie pentru a-L mulțumi! Nici măcar nu puteai să arunci o privire în altă parte, [ci doar la El], pentru a-L vedea mulțumit. Uneori voia să doarmă, alteori voia să bea, sau voia să fie reconfortat cu mângâieri, iar eu trebuia să fiu gata pentru toate dorințele Sale. Uneori spunea: „Mama Mea, Mă doare capul, oh, alină-Mă!” Iar eu, imediat, mă uitam la capul Lui și, găsindu-i niște spini, îi îndepărtam, și punându-i brațul meu sub cap, îl lăsam să se odihnească. În timp ce părea că se odihnea, deodată se ridica și spunea: „Simt o greutate și o suferință în inimă, încât simt că mor. Vezi puțin ce e acolo.” Și uitându-mă în interiorul inimii, am găsit toate instrumentele Pătimirii. Le-am scos unul câte unul și le-am așezat în inima mea.
Apoi, văzându-L ușurat, am început să-L mângâi, să-L sărut și i-am spus: „Unica și singura mea comoară, nici măcar nu mi-ai arătat sărbătoarea Mamei noastre, Regina și nici să aud primele imnuri pe care le-au intonat îngerii și sfinții când [Ea] și-a făcut intrarea în Paradis!”
Și Isus: „Primul imn pe care l-au cântat Mamei Mele a fost Bucură-te Marie pentru că în Bucură-te Marie sunt cuprinse cele mai frumoase laude, cele mai mari onoruri, și se reînnoiește bucuria pe care a avut-o când a devenit Mamă a lui Dumnezeu; de aceea, s-o recităm împreună pentru a o onora. Când tu vei veni în Paradis, te voi face s-o găsești [rugăciunea] ca și cum ai fi recitat-o împreună cu îngerii prima oară în Ceruri”.
Așa că am recitat prima parte din Bucură-te Marie, împreună cu Isus.
Oh, cât de duios și emoționant era să o salutăm pe Mama noastră Preasfântă împreună cu Fiul Său iubit! În fiecare cuvânt pe care El îl spunea, aducea o Lumină imensă prin care se înțelegeau multe lucruri în ceea ce privește Preasfânta Fecioară; dar cine le poate spune pe toate, mai ales din cauza incapacității mele? Prin urmare, le trec sub tăcere.
