Continuând să nu vină, spuneam: „Bunul Meu Isus, vino, nu mă face să te aștept foarte mult; în această dimineață nu vreau să mă neliniștesc și să Te caut atât de mult încât să mă obosesc. Vino o dată, imediat, imediat, dar cu bunăvoință”. Și văzând că nu venea, continuam să spun: „Se vede că vrei să mă obosesc și trebuie să mă neliniștesc, altfel nu vii”.

            În timp ce spuneam acestea și alte absurdități, a venit și mi-a spus: „Mi-ai putea spune ce menține corespondența dintre suflet și Dumnezeu?” Și eu am spus, mereu cu o lumină ce-mi venea de la El: „Rugăciunea”.

            Iar Isus, aprobând cuvântul meu, a adăugat: „Dar cine îl atrage pe Dumnezeu să aibă o conversație familiară cu sufletul?” Și neștiind să răspund, imediat lumina s-a mișcat în intelectul meu și am spus: „Dacă rugăciunea vocală servește la menţinerea corespondenței, desigur, meditația interioară trebuie să servească drept hrană pentru a menține conversația dintre Dumnezeu și suflet”.

            El, mulțumit de aceasta, a răspuns: „Acum, ai putea să-mi spui cine frânge disputele dulci, cine îndepărtează resentimentele iubitoare care se pot naște între Dumnezeu și suflet?” Și nerăspunzând, El Însuși a zis: „Fiica Mea, numai ascultarea are această misiune, pentru că ea singură hotărăște lucrurile cuvenite Mie și sufletului, și apărând dispute, sau având uneori resentimente, pentru a-și mortifica sufletul, arătându-se ascultarea, ea frânge disputele, înlătură resentimentele și aduce pace între Dumnezeu și suflet”.

            Iar eu: „Ah, Doamne, de multe ori îmi pare că nici măcar ascultarea nu dorește să se grăbească și este indiferentă, iar bietul suflet este nevoit să rămână în acea stare de furie și dispute”.

            Și Isus: „Aceasta o face pentru un anumit timp, vrând și ea să asiste cu plăcere la acele dispute plăcute, dar apoi își ia rolul în primire și se liniștește cu totul. Deci ascultarea dă pace sufletului și lui Dumnezeu”.

            Spunând acestea, a dispărut.