Cine poate spune suferința mea, fiind lipsită de cea mai dragă prietenă a mea, durerea? Admiram, da, minunata autoritate a sfintei ascultări, precum și virtutea pe care Domnul o comunicase Confesorului, căci, prin ascultare și însemnându-mă, m-a eliberat de un rău pe care îl considerasem grav și care era suficient[1] pentru a-mi descompune trupul; dar cu toate acestea, nu puteam să nu simt suferința de a fi lipsită de o durere atât de utilă, care Îl emoționa și sensibiliza pe binecuvântatul Isus, încât El venea aproape continuu.

            Așadar, când a venit Domnul nostru, m-am plâns Lui, spunându-i: „Preaiubitul meu Bine, ce mi-ai făcut? M-ai eliberat de Confesor, așadar am pierdut speranța de a părăsi pământul pentru moment. Și apoi, de ce să fie atâtea stânjeneli? Tu însuți mă puteai elibera; ce rol are părintele aici? Ah, poate nu ai vrut să mă nemulțumești în mod direct, nu-i așa?”

            Și El: „Ah, fiica Mea, cât de repede ai uitat că ascultarea a fost totul pentru Mine; vreau ca ascultarea să fie totul pentru tine. Și apoi, părintele are rolul de a-l considera pe el ca fiind Persoana Mea”.

            Zicând acestea, a dispărut lăsându-mă complet mâhnită. Câte știe să facă doamna ascultare; este necesar să o cunoști și să ai de-a face cu ea pentru mult timp și nu [doar] pentru puțin, pentru a putea spune cu adevărat cine este ea! Și extraordinar, foarte bine pentru doamna ascultare! Cu cât stai mai mult, cu atât te faci cunoscută mai mult. În ce mă privește, ca să spun adevărul, te admir și sunt constrânsă să te iubesc, dar nu mă pot abține să nu mă supăr pe tine, mai ales când îmi cauzezi probleme mari. Așadar, te rog, dragă ascultare, să fii tot mai îngăduitoare în a suferi.

---

[1] Luisa spune „îndeajuns”.