Îmi pare că adorabilul meu Isus continuă să reducă la jumătate Dreptatea, revărsând puțin peste mine și restul peste oameni. Mai ales în această dimineață, când m-am trezit cu Isus, sufletul meu a fost sfâșiat, văzând tortura din preadulcea Sa Inimă, care pedepsea creaturile. Starea de suferință în care se afla Isus era atât de mare încât nu făcea altceva decât să geamă continuu. Avea pe cap o coroană voluminoasă de spini, atât de încarnată, încât capul arăta ca un morman de spini.

            De aceea, pentru a-L alina puțin, i-am zis: „Spune-mi, Binele meu, ce ai, că suferi atât de mult? Lasă-mă să-Ți iau spinii aceștia care Te chinuie foarte mult!” Dar Isus nu-mi răspundea, ba chiar nici nu asculta ceea ce spuneam. Așadar, am început să-i scot acei spini unul câte unul și apoi i-am pus pe capul meu. În timp ce făceam aceasta, am văzut că în locuri îndepărtate trebuia să aibă loc un cutremur, care ar fi ucis oameni.

            Apoi Isus a dispărut, iar eu am rămas în interiorul meu cu o mare suferință gândind la starea de suferință a lui Isus și la nenorocirile sărmanei umanități.