În această dimineață adorabilul meu Isus părea neliniștit. Nu făcea altceva decât pleca și venea; fie stătea cu mine, fie, atras de iubirea Sa arzătoare față de creaturi, mergea să vadă ce fac ele, și se îndurera de ceea ce sufereau, ca și cum El însuși și nu ele, ar fi fost cuprins de acele suferințe. De multe ori am văzut Confesorul, care cu autoritatea lui sacerdotală Îl constrângea pe Isus să mă facă să sufăr durerile Sale pentru a-L putea calma, în timp ce El părea că nu voia să fie calmat, apoi, se arăta recunoscător, mulțumea din inimă celui care se preocupa să-i oprească brațul Său ofensat și apoi îmi împărtășea, când o suferință, când alta. Oh, cât era de duios și mișcător să-L văd în această stare! Ți se rupea inima de compasiune.

            De mai multe ori mi-a spus: „Conformează-te dreptății Mele, că nu mai pot. Ah, omul este prea nerecunoscător și aproape mă constrânge din toate părțile să-l pedepsesc; el însuși îmi smulge din mâini pedepsele. Dacă ai ști cât sufăr când Îmi folosesc dreptatea, pentru că este chiar omul cel care Mă silește! Oh, omul ar fi trebuit să-Mi fie recunoscător pentru că nu am făcut altceva decât să-i cumpăr libertatea cu prețul sângelui Meu; însă el, pentru a-Mi face și mai mult rău, inventează modalități noi pentru a-Mi face inutilă răsplata”.

            Și în timp ce spunea acestea, plângea amarnic. Iar eu, pentru a-L consola, i-am spus: „Dulcele meu Bine, nu Te întrista; văd că întristarea Ta este mai mare, pentru că Te simți constrâns să pedepsești oamenii. Ah, nu, [aceasta] nu va fi niciodată! Dacă Tu ești în întregime pentru mine și eu vreau să fiu în întregime pentru Tine, vei trimite asupra mea dezastrele. Ai aici victima mereu gata și la dispoziția Ta; poți să mă faci să sufăr ce dorești, și astfel dreptatea Ta va rămâne calmată în oarecare măsură, iar Tu vei fi alinat în suferința pe care o ai când vezi că făpturile suferă. Aceasta a fost întotdeauna intenția mea, de a nu mă conforma dreptății, pentru că Tu vei suferi mult mai mult decât omul care suferă”.

            În timp ce spuneam acestea, a venit Regina Mamă și mi-am amintit că, cerând Confesorului ascultarea de a mă conforma Dreptății, mi-a spus s-o întreb pe Preasfânta Fecioară dacă dorește să mă conformez^[1]. Am întrebat-o și Ea mi-a răspuns: „Nu, nu, dar roagă-te, fiica mea, și în aceste zile încearcă în măsura în care poți, să-L Ții aproape de tine și să-L calmezi, pentru că sunt pregătite multe pedepse”.

^[1] Adică, doar din ascultare Luisa ar fi făcut-o. Este necesar să înțelegem bine raportul Luisei cu Milostivirea (pentru a o obține din motivul misiunii sale ca victimă) și cu Dreptatea (pentru cealaltă misiune care, după mai mulți ani, Isus îi explică: faptul că este prima care a primit Voința Divină ca viață, adică, „Împărăția lui Dumnezeu și Dreptatea Sa” sau mai exact Sfințenia. „… Apoi m-am uitat la stânga și am găsit-o pe Fiica cea mică a Vrerii Mele; te-am găsit pe tine ca fiind prima, cu celelalte fiice ale Voinței Mele care vor urma, pentru că pe Mama Mea am vrut-o cu Mine ca primul inel al milostivirii, prin care trebuia să deschidem porțile tuturor creaturilor, de aceea am vrut să sprijin [brațul] drept. Pe tine te-am vrut ca primul inel al dreptății, pentru a împiedica să se elibereze peste toate creaturile așa cum merită: de aceea am vrut să-Mi sprijin [brațul] stâng, astfel încât să o susții împreună cu Mine” (Volumul 13, 19.11.1921).