În această dimineață, iubitorul meu Isus a venit și m-a purtat în afara mea și vedeam cum din cer ar fi trebuit să se precipite ceva și să atingă pământul. Am fost atât de înspăimântată, încât am strigat și i-am spus: „Vai, vai, Doamne, ce faci? Ce dezastru ar provoca dacă aceasta s-ar întâmpla! Îmi spui că mă iubești și vrei să-mi fie frică! Ai văzut, nu? Nu o face, nu, nu, nu o poți face, pentru că eu nu vreau!”

Și Isus, consolându-mă mi-a spus: „Fiica Mea, nu-ți fie frică. Și apoi, când ai vrea tu ca Eu să acționez? Nu trebuie să-ți arăt nimic atunci când pedepsesc oamenii, altfel Mă legi cu totul. Ei bine, voi întări inima ta cu putere și voi face să apară din ea un trunchi, încât să te poți menține fermă pentru ceea ce ai să vezi, și apoi voi revărsa în tine multe haruri, încât să Mă pot hrăni Eu și fiii Mei”.

            În timpul acesta părea că a ieșit din inima mea un trunchi și la vârf avea două ramuri în formă de furcă și ridicându-se în aer, luau în mijlocul lor [calamități] ceea ce era pe punctul de a se mișca și așa că a rămas nemișcat [dezastrul]; doar într-un loc îndepărtat părea că ar atinge pământul. După aceea m-am trezit în mine însămi, și L-am rugat să se calmeze, ba chiar părea că s-ar fi oprit, mi-a împărtășit durerile crucii. Și a dispărut.