Din ascultare față de actualul meu Confesor, am de spus următoarele: din ascultare spun diferitele moduri prin care Domnul mi-a vorbit. Îmi pare că sunt patru moduri prin care Dumnezeu îmi vorbește.
1. Primul mod este când sufletul iese din trup. Dar mai întâi vreau să explic, cum știu cel mai bine, această ieșire din trup. Aceasta se întâmplă în două feluri:
Primul este neașteptat, aproape fulgerător și este atât de brusc că mie îmi părea că trupul s-ar ridica puțin de pe pat pentru a urma sufletul, dar mi-am dat seama că el a rămas acolo ca mort. În schimb sufletul l-a urmat pe Isus, mergând prin tot universul: pe pământ, în aer, deasupra mării și a munților, în Purgator și în Cer, unde de multe ori mi-a arătat locul unde voi sta după ce voi muri. Celălalt mod de ieșire al sufletului este mai liniștit. Pare că trupul ațipește imperceptibil și rămâne ca împietrit în prezența lui Isus Cristos, dar sufletul rămâne cu trupul, iar trupul nu mai simte nimic din lucrurile exterioare, chiar dacă întregul univers s-ar tulbura, chiar dacă m-ar arde sau m-ar face bucăți.
Aceste două moduri de a ieși din trupul meu, atât de diferite, le-am observat în mod sensibil, pentru că în primul mod, trebuind să ascult de Confesorul care venea să mă ajute să-mi revin, l-am văzut din locul unde mă conducea Isus, adică, fie de la marginile pământului, fie din aer, fie din munți, fie din mare, fie din Purgator, fie chiar din Paradis. Ba chiar îmi părea că nu ajung la timp să intru în trup, încât să fie găsit de Confesor sufletul în trup și părea că din depărtare unde mă aflam cu sufletul, făceam mari eforturi, mă preocupam și mă întristam, că nu aș fi ajuns la timp să fiu găsită de Confesor și, prin urmare, să nu ascult; dar confesez că întotdeauna am ajuns la timp, iar sufletul îmi părea că intra în trup, înainte să înceapă Confesorul să-mi dea ascultarea ca să-mi revin. Ba chiar, spun adevărul, că de multe ori îl vedeam din depărtare pe Confesor că venea și atunci Isus mă făcea atentă să mă întorc în trup, pentru a putea asculta, de Confesor. În acel moment simțeam o mare împotrivire pentru că nu voiam să-L las pe Isus, dar ascultarea învingea și, părăsindu-L pe Isus, El însuși mă săruta și mă îmbrățișa sau făcea altceva pentru a pleca de la mine. Iar eu lăsându-L pe dragul meu Isus, îi spuneam: „Mă duc la Confesor; dar Dumneavoastră, bunul meu Isus, să vă întoarceți cât de curând, de îndată ce Confesorul va pleca”.
Așadar acestea sunt cele două moduri prin care sufletul pare să iasă din trup, și în aceste două moduri de ieșire a sufletului Dumnezeu îmi vorbește. Acest mod de comunicare El însuși îl numește vorbire intelectuală.Mă voi strădui[1] să explic. Prin urmare, sufletul ieșit din trup, aflându-se înaintea lui Isus, nu are nevoie de cuvinte să înțeleagă ceea ce vrea Domnul să-i spună, nici sufletul nu are nevoie să vorbească pentru a se face înțeles, dar prin intermediul rațiunii (al minții noastre), oh, cât de bine ne înțelegem când suntem împreună! Dintr-o lumină care vine de la Isus în mintea mea, simt că se imprimă în mine tot ceea ce Isus al meu vrea să mă facă să înțeleg. Acest mod este foarte înalt și sublim, astfel încât natura omenească cu greu poate explica în cuvinte, abia poate spune câte o idee. Acest mod de a-L înțelege pe Isus este foarte rapid; într-o simplă clipă se învață multe lucruri sublime, mai mult decât citind cărți întregi. Oh, cât de ingenios este învățătorul Isus, care ne învață multe lucruri! În ceea ce privește altuia [învățător obișnuit] i-ar trebui ani întregi ca să transmită aceste cunoștințe – și este de văzut dacă reușește – pentru că el nu are puterea de a atrage voința discipolului, nici nu-i poate insufla în minte fără efort. Dar în Isus nu; sunt foarte mari: blândețea Sa, grația trăsăturilor Sale, suavitatea vorbirii Sale și apoi este atât de frumos, încât sufletul doar privindu-L, se simte atras foarte mult, încât uneori e atât de mare viteza cu care aleargă lângă Isus, încât nu își dă seama că se transformă în persoana iubită, în modul în care sufletul nu mai știe să discearnă dacă e ființa pământească; umană, atât de mult se identifică cu Ființa Divină.
Cine poate spune ce simte sufletul în această stare? Ar fi nevoie de însuși Isus sau de un alt suflet detașat de trup în mod perfect, pentru că sufletul, aflându-se din nou înconjurat de zidul acestui trup și pierzând acea lumină care mai înainte îl ținea afundat, pierde mult și rămâne întunecat, iar dacă ar încerca să spună câte ceva, nu ar putea spune decât în mod grosolan. Pentru a vă face o idee, spun că îmi imaginez pe cineva născut orb, care nu a avut niciodată fericirea să vadă ce conține întregul univers, și pentru puține minute ar avea șansa de a deschide ochii la lumină ca să poată vedea tot ce conține lumea, ar vedea soarele, cerul, marea, orașele, mașinile, soiurile de flori și atât de multe alte lucruri care sunt în lume, și după acele puține minute de lumină s-ar întoarce la orbirea de dinainte. Acum, va putea spune acesta în mod distinct tot ceea ce a văzut? Ar putea face doar o schiță și ar putea zice ceva confuz.
Așadar, un lucru similar[2] se întâmplă când sufletul se găsește separat de trup și apoi în trup. Nu știu dacă spun absurdități. După cum acelui sărman orb nu-i rămâne altceva decât durerea că a pierdut ceea ce a văzut, sufletul trăiește gemând și aproape într-o stare impulsivă, pentru că sufletul se simte îndemnat să înainteze spre Binele Suprem, și este atât de mare atracția că Isus rămâne în suflet, și el ar vrea să fie atras mereu în Dumnezeul lui. Dar asta nu se poate întâmpla și de aceea el trăiește de parcă ar fi în Purgator. Adaug că sufletul nu are nimic din sinea lui în această stare; este în întregime intervenția pe care o face Domnul.
2. Acum voi încerca[3] să explic al doilea mod de comunicare al lui Isus. Sufletul aflându-se afară din trup, vede persoana lui Isus Cristos în diferite ipostaze ale vieții Sale, ca de exemplu: Copil sau răstignit. Sufletul vede că Domnul rostește cuvintele cu gura Sa, iar el cu gura lui răspunde. Uneori se întâmplă că sufletul conversează cu Isus cum ar face doi soți. Deși comunicarea lui Isus e foarte concisă, abia 4-5 cuvinte, iar uneori doar unul singur, de foarte puține ori [cuvântul] se răspândește puțintel,[4] dar în acea puțină vorbire, oh, câtă lumină introduce în suflet! La prima vedere îmi pare că văd un pârâiaș, dar privind bine, în loc de pârâu văd o mare imensă. Așa este un singur cuvânt spus de Isus; este atât de mare imensitatea luminii încât rămâne în suflet, care meditându-l bine de tot vede atâtea lucruri sublime și profitabile pentru sufletul lui, încât rămâne uimit. Eu cred că dacă s-ar uni împreună toți înțelepții, ar rămâne toți în confuzie și muți doar pentru un singur Cuvânt al Lui Isus.
Această modalitate [de comunicare] este mai potrivită pentru natura umană și se manifestă cu ușurință, pentru că sufletul, intrând în sinea lui, poartă cu el ceea ce a auzit din gura Domnului nostru și îl comunică trupului. În schimb nu reușește atât de ușor când este prin intermediul minții.
Consider că Isus are acest mod de a vorbi pentru a se adapta naturii umane, nu pentru că are nevoie de cuvânt pentru a se face înțeles, ci pentru că în acest mod sufletul înțelege mai ușor și se poate exprima Confesorului. Pe scurt, Isus face precum un învățător foarte cult, înțelept și inteligent, care deține în grad maxim toate științele, și nimeni nu-L poate egala; dar din moment ce se află printre discipolii care nu au învățat încă primele litere[5] ale alfabetului, (El) conținând în sine toate celelalte studii, îi învață[6] pe discipoli a, b, c, … etc.
Oh, cât este de bun Isus! Se adaptează savanților și lor le vorbește într-un mod foarte înalt, astfel că pentru a-L înțelege (ei) trebuie să studieze bine de tot ceea ce spune [El]. Se adaptează și celor ignoranți, și se preface și El ignorant, și vorbește într-un mod mai de jos, ca nimeni să nu rămână fără lecțiile acestui Învățător Divin.
3. Al treilea mod prin care Isus îmi vorbește este atunci când vorbind împărtășește sufletului aceeași substanță a Sa. Îmi pare că Domnul, când a creat lumea, a creat lucrurile cu un singur cuvânt și astfel, cuvântul Său fiind creator, în același act în care spune cuvântul, deja creează în suflet același lucru pe care îl spune. Ca de exemplu, Isus spune sufletului:
„Vezi cât sunt de frumoase lucrurile? Ochiul tău poate trece și pe pământ și în cer, și cu toate acestea nu vei găsi niciodată frumusețe asemănătoare Mie”.
În această grăire a lui Isus, sufletul simte că intră în sinea lui ceva divin; sufletul rămâne foarte mult atras către această frumusețe și în același timp[7] pierde atracția către toate celelalte lucruri; pentru că, oricât de frumoase și de prețioase ar fi, acestea nu-l mai impresionează. Ceea ce îi rămâne fixat și aproape transformat în sine, este frumusețea Lui Isus; numai la aceasta se gândește și se simte copleșit de acea frumusețe și rămâne atât de îndrăgostit încât, dacă Domnul nu ar înfăptui o altă minune, i-ar crăpa inima de pură iubire pe care o produce această frumusețe a Lui Isus, și sufletul și-ar da ultima suflare, pentru a zbura în Cer pentru a se bucura de această frumusețe a Lui Isus. Nici eu nu știu dacă nu [cumva] spun absurdități. Ca să mă explic mai bine despre această vorbire substanțială a Lui Isus, spun un alt lucru. Isus spune: „Vezi cât sunt de pur? Chiar și în tine vreau puritate în toate”. În aceste cuvinte sufletul simte intrând în sine o puritate divină. Această puritate se transformă în sine și (omul) ajunge să trăiască ca și cum nu ar mai avea trup. Și tot așa cu celelalte virtuți. Oh, cât de dorită este această vorbire a Lui Isus! Eu, dacă aș putea fi stăpână, aș da tot ce există pe pământ, pentru a avea doar unul singur din aceste cuvinte ale Lui Isus.
4. Al patrulea mod prin care Isus îmi vorbește este când mă aflu în sinea mea, adică, în starea naturală, și aceasta este în două feluri. Primul este când, aflându-mă în sinea mea, reculeasă în interiorul inimii, fără (a depinde de) articularea vocii sau de sunetul urechii trupului, Isus vorbește în interior. În al doilea fel ni se întâmplă și nouă, uneori când suntem neatenți sau când vorbim cu alte persoane. Dar chiar și numai unul dintre aceste cuvinte este suficient pentru a mă reculege dacă sunt neatentă, a avea pace dacă sunt tulburată, a mă consola dacă sunt mâhnită.
[1] Adică, „mă voi sforța, voi încerca”.
[2] Luisa spune: „o asemănare”.
[3] Adică, „mă voi sforța”.
[4] Adică „ia ceva timp”.
[5] Luisa scrie „silabe ale alfabetului”. Este dovada prin care în sărmana ei cultură, Dumnezeu ne oferă o Înțelepciune Divină.
[6] Luisa spune „învață”.
[7] Luisa spune „împreună”.
Descoperă mai multe la Voința Divină
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.