Continuând [Isus] să nu vină, mă simțeam cufundată în cea mai mare amărăciune, sufletul meu era sfâșiat în mii de feluri. Simțeam lângă mine ca o umbră, dar fără să o văd și am auzit vocea adorabilului meu Isus, care mi-a spus: „Iubirea perfectă se află în adevărata încredere pe care trebuie să o ai față de un bine pe care îl iubești, și chiar dacă se pierde acesta, atunci, mai mult ca niciodată, este timpul să se arate această încredere desăvârșită. Acesta este cel mai simplu mod pentru a poseda ceea ce iubești cu ardoare”.
Spunând acestea, umbra și vocea au dispărut. Cine poate spune durerea pe care o simt pentru că nu L-am văzut pe iubitul meu Bine?
Ioan 10:2-5.10: …cel care intră pe poartă este păstorul oilor. Acestuia portarul îi deschide şi oile ascultă glasul lui; el îşi cheamă oile pe nume şi le conduce afară. Când le-a scos pe toate ale sale, merge înaintea lor, iar oile îl urmează, pentru că îi cunosc vocea. Pe un străin nu l-ar urma, ci ar fugi de el, pentru că nu cunosc vocea străinilor”.
Mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta; şi pe acelea trebuie să le aduc; iar ele vor asculta glasul meu şi va fi o singură turmă şi un singur păstor.
Continuând Isus întârzierile Sale obișnuite, simțeam toată greutatea absenței Sale; când, a venit deodată și fără să știu de ce, mi-a pus această întrebare: „Ai putea să-mi spui de ce ascultarea este atât de glorificată și aduce atât de multă onoare, încât să imprime imaginea divină în suflet?”
Eu, toată derutată, nu știam ce să răspund, dar binecuvântatul Isus, cu o lumină intelectuală pe care mi-o trimitea, a răspuns El însuși. Și întrucât este prin intermediul luminii și nu al cuvintelor, nu am cuvinte pentru a mă exprima, dar ascultarea vrea să încerc să o scriu, dacă pot. Cred că voi spune mari absurdități și voi scrie lucruri care nu vor fi în acord, dar îmi pun toată credința în ascultare, mai ales că sunt lucruri care o privesc în mod direct și încerc. Așadar, părea că mi-ar spune:
„Ascultarea este foarte glorificată, deoarece are virtutea dezrădăcinării viciilor umane chiar din rădăcini, distruge în suflet tot ce este pământesc și material și, cu marea sa cinste, îi restituie sufletului starea lui primitivă[1], adică modul în care a fost creat de Dumnezeu în dreptatea inițială, înainte de a fi fost alungat din Edenul pământesc. În această stare sublimă, sufletul se simte puternic atras spre tot ce e bine, simte înnăscut tot ce este bun, sfânt și perfect, cu o mare groază chiar și de umbra răului. Cu această natură fericită primită din cea mai expertă mână a ascultării, sufletul nu mai întâmpină dificultăți în îndeplinirea poruncilor primite, și mai mult de atât, cei care comandă trebuie să poruncească întotdeauna ceea ce este bine. Iată cum știe ascultarea să imprime bine imaginea divină; și nu doar atât, ci schimbă natura umană în divină, pentru că așa cum Dumnezeu este bun, sfânt și desăvârșit și este condus către tot ce este bun, și urând răul în întregime, tot așa ascultarea are virtutea divinizării naturii umane, determinând-o să obțină proprietăți divine; și cu cât mai mult se lasă sufletul călăuzit de această mână expertă, cu atât mai mult dobândește din ceea ce este divin și își reduce la zero propria ființă. De aceea este atât de glorificată și onorată; încât Eu însumi m-am supus ei și am rămas onorat și glorificat de ea și am redat prin ea tuturor copiilor Mei, onoarea și gloria pe care o pierduseră prin neascultare”.
Acestea le-am putut manifesta mai mult sau mai puțin; restul îl simt în mintea mea, dar îmi lipsesc cuvintele, deoarece conceptul acestei virtuți este atât de înalt, încât săracul meu limbaj uman nu se poate adapta pentru a-l menționa…
În această dimineață Isus s-a arătat și m-a dus într-o biserică. Acolo am ascultat Sfânta Liturghie și am primit Împărtășania din mâinile lui Isus. După aceea, am îmbrățișat picioarele Lui, atât de puternic, încât nu m-am putut desprinde. Gândul la durerile din zilele trecute, adică la lipsa lui Isus, mă determina să-mi fie foarte frică să nu-L pierd din nou, încât, stând la picioarele Lui, am plâns și i-am spus: „De data aceasta, o, Isuse, nu Te voi mai lăsa, pentru că atunci când pleci de la mine, mă faci să aștept și să sufăr foarte mult”.
Isus mi-a spus: „Vino în brațele Mele, pentru că vreau să te alin pentru suferințele avute în aceste zile”.
Aproape că nu îndrăzneam să o fac, dar Isus și-a întins mâinile, m-a luat de la picioarele Lui, m-a îmbrățișat și mi-a spus: „Nu te teme, nu te las, în această dimineață vreau să te mulțumesc; vino și rămâi cu mine în tabernacol”.
Și astfel ne-am retras amândoi în tabernacol. Cine poate spune ce am făcut? Când, El mă săruta pe mine și eu pe El, când mă odihneam în El și Isus în mine, când vedeam ofensele pe care le primea, iar eu făceam acte de reparare împotriva diferitelor ofense. Cine poate spune răbdarea lui Isus în Sacrament? Sunt atât de multe și mari [ofensele] încât te ia groaza doar gândindu-te. Dar în timp ce făceam acest lucru, Isus mi l-a arătat pe Confesor care mă chemase să-mi revin.
Isus mi-a spus: „Pentru moment, ajunge, du-te, pentru că ascultarea te cheamă”.
Și așa îmi părea că sufletul se întorcea în trup, iar Confesorul mă chema la ascultare.
Continua această stare, și în special această dimineață am petrecut-o într-o mare de amărăciune; aproape că îmi pierdusem speranța că Isus va veni. Oh, câte lacrimi a trebuit să vărs! Practic, era târzie ora și Isus încă nu venea. O, Dumnezeule, ce să fac? Inima mea avea o foarte mare durere și palpita continuu, atât de puternic, încât simțeam o agonie mortală. În interiorul meu îi spuneam: „Bunul meu Isus, nu vezi că îmi lipsește viața? Spune-mi cel puțin cum se poate sta fără Tine? Cum se poate trăi? Deși sunt nerecunoscătoare pentru atâtea haruri, totuși Te iubesc, din moment ce îți ofer această durere foarte amară a absenței Tale pentru a-mi repara nerecunoștința mea; dar vino, Isuse, ai răbdare. Da, ești foarte bun, nu mă face să mai aștept, vino. Ah, nu știi Tu, cât de crud tiran este iubirea; nu ți-e milă de mine?”
În timp ce stăteam în această stare atât de dureroasă, Isus a venit și milostivindu-se de mine, mi-a spus: „Iată, am venit, nu mai plânge, vino la Mine”. Într-o clipă, m-am trezit în afara corpului meu, împreună cu El, și mă uitam la El, dar cu o teamă atât de mare de a-L pierde din nou, încât multe lacrimi au curs din ochii mei. Isus a continuat să-mi spună: „Nu, nu mai plânge, vezi cât sufăr, uite-te la capul meu, spinii au pătruns atât de mult înăuntru încât nu se mai văd afară. Vezi câte despicături și sânge Îmi acoperă trupul? Apropie-te, dă-Mi puțină alinare”.
Ocupându-mă de durerile lui Isus, am uitat puțin de ale mele și așa am luat-o de la capăt. Oh, cât de sfâșietor a fost să văd acei spini atât de înfipți înăuntru încât cu greu puteau fi scoși! În timp ce făceam acest lucru, Isus se lamenta, pentru că era mare durerea pe care o suferea. După ce am scos acea coroană de spini toată ruptă, am reunit-o și, știind că cea mai mare plăcere care i se poate oferi lui Isus este să pătimești pentru El, am luat-o și mi-am înfipt-o în capul meu. Apoi, El m-a lăsat să-i sărut rănile, una câte una, și, din câteva răni, voia să-i sorb sângele. Încercam să fac tot ce voia El, dar într-o tăcere mută, când, [deodată] s-a prezentat Preasfânta Fecioară și mi-a spus: „Întreabă-l pe Isus ce vrea să facă din tine”.Nu îndrăzneam, dar Mama mă stimula să-L întreb; iar ca să o mulțumesc, mi-am apropiat buzele de urechea lui Isus și L-am întrebat în șoaptă: „Ce vrei să faci cu mine?” Și El a răspuns: „Vreau să fac din tine scopul împlinirilor Mele”. Și în acel moment, când a spus aceste cuvinte, a dispărut și m-am regăsit în mine.
