Continuând Isus întârzierile Sale obișnuite, simțeam toată greutatea absenței Sale; când, a venit deodată și fără să știu de ce, mi-a pus această întrebare: „Ai putea să-mi spui de ce ascultarea este atât de glorificată și aduce atât de multă onoare, încât să imprime imaginea divină în suflet?”

            Eu, toată derutată, nu știam ce să răspund, dar binecuvântatul Isus, cu o lumină intelectuală pe care mi-o trimitea, a răspuns El însuși. Și întrucât este prin intermediul luminii și nu al cuvintelor, nu am cuvinte pentru a mă exprima, dar ascultarea vrea să încerc să o scriu, dacă pot. Cred că voi spune mari absurdități și voi scrie lucruri care nu vor fi în acord, dar îmi pun toată credința în ascultare, mai ales că sunt lucruri care o privesc în mod direct și încerc. Așadar, părea că mi-ar spune:

            „Ascultarea este foarte glorificată, deoarece are virtutea dezrădăcinării viciilor umane chiar din rădăcini, distruge în suflet tot ce este pământesc și material și, cu marea sa cinste, îi restituie sufletului starea lui primitivă[1], adică modul în care a fost creat de Dumnezeu în dreptatea inițială, înainte de a fi fost alungat din Edenul pământesc. În această stare sublimă, sufletul se simte puternic atras spre tot ce e bine, simte înnăscut tot ce este bun, sfânt și perfect, cu o mare groază chiar și de umbra răului. Cu această natură fericită primită din cea mai expertă mână a ascultării, sufletul nu mai întâmpină dificultăți în îndeplinirea poruncilor primite, și mai mult de atât, cei care comandă trebuie să poruncească întotdeauna ceea ce este bine. Iată cum știe ascultarea să imprime bine imaginea divină; și nu doar atât, ci schimbă natura umană în divină, pentru că așa cum Dumnezeu este bun, sfânt și desăvârșit și este condus către tot ce este bun, și urând răul în întregime, tot așa ascultarea are virtutea divinizării naturii umane, determinând-o să obțină proprietăți divine; și cu cât mai mult se lasă sufletul călăuzit de această mână expertă, cu atât mai mult dobândește din ceea ce este divin și își reduce la zero propria ființă. De aceea este atât de glorificată și onorată; încât Eu însumi m-am supus ei și am rămas onorat și glorificat de ea și am redat prin ea tuturor copiilor Mei, onoarea și gloria pe care o pierduseră prin neascultare”.

            Acestea le-am putut manifesta mai mult sau mai puțin; restul îl simt în mintea mea, dar îmi lipsesc cuvintele, deoarece conceptul acestei virtuți este atât de înalt, încât săracul meu limbaj uman nu se poate adapta pentru a-l menționa…

---

[1] Luisa spune de obicei „inițială”, „prima”.