De vreme ce în zilele trecute adorabilul meu Isus nu se arăta atât de mult, mă simțeam descurajată[1], [trăind cu] speranța de a-L avea din nou; așadar am crezut că totul se terminase pentru mine din cauza lipsei vizitelor Domnului nostru și a stării de victimă. În această dimineață când a venit, binecuvântatul Isus, purta o coroană îngrozitoare de spini, s-a așezat aproape de mine dorind să-i ofer alinare și plângându-se; i-am luat-o [coroana] încet-încetișor și, pentru a-i oferi mai multă mulțumire, am așezat-o pe capul meu.

            Apoi mi-a zis: „Fiica Mea, adevărata iubire este când e susținută de speranță perseverentă, pentru că, dacă astăzi se speră și mâine nu, iubirea se îmbolnăvește și, din moment ce iubirea este hrănită de speranță, cu cât mai multă hrană îi administrează, cu atât ea devine mai puternică, mai robustă și mai vie. Și dacă acest lucru lipsește, mai întâi se îmbolnăvește sărmana iubire și apoi, rămânând singură, fără sprijin, ajunge să moară complet. Prin urmare, ori cât de mari ar fi dificultățile tale, niciodată, nici măcar pentru o clipă, nu trebuie să te îndepărtezi de speranță cu teama de a Mă pierde. Într-adevăr, trebuie să te asiguri că speranța, depășind totul, te unește întotdeauna cu Mine și atunci iubirea va avea viață perpetuă”.

            După aceea a continuat să vină fără să-mi spună nimic.

---

[1] Luisa spune: „neîncrezătoare”.