Am petrecut o zi și o noapte neliniștită. De la început simțeam că ies din mine, fără să-L fi găsit pe adorabilul meu Isus; nu vedeam altceva decât lucruri care mă îngrozeau și înspăimântau. Vedeam că în Italia se ridica un foc și altul se ridicase în China, care treptat, unindu-se împreună, s-au unit într-unul singur. În acest incendiu l-am văzut pe regele Italiei, mort printr-o înșelăciune bruscă și acesta era un mijloc de a stârni și de a mări incendiul. Pe scurt, vedeam o revoltă, un tumult, o ucidere de oameni.

            Văzând aceste lucruri, mă trezeam în mine și simțeam că mi se sfâșie sufletul, încât simțeam că mor, cu atât mai mult că nu-l vedeam pe adorabilul meu Isus.

            Deci, după o lungă așteptare, a apărut cu o sabie în mână, voind s-o mânuiască asupra oamenilor. Eu, total înspăimântată și făcându-mi puțin curaj, am luat sabia în mână, zicându-i: „Doamne, ce faci? Nu vezi câte masacre se vor întâmpla dacă mânuiești această sabie? Ceea ce mă doare cel mai mult este să văd că iei în mijloc Italia. Ah, Doamne, potolește-te, ai milă de imaginile Tale! Și dacă spui că mă iubești, scutește-mă de această durere amară”.

            Și în timp ce spuneam aceasta, țineam sabia atât de tare cu câtă forță puteam. Isus, dând un oftat, complet îndurerat mi-a spus: „Fiica Mea, las-o, las-o să cadă peste oameni, că nu mai pot”.

Iar eu, ținând-o mai puternic: „Nu pot să o las, nu mă lasă sufletul să o fac”. Și El: „Nu ți-am spus de multe ori, că sunt obligat să nu-ți arăt nimic, altfel nu sunt liber să fac ce vreau?”

            Și în timp ce spunea acestea, și-a coborât brațul cu sabia și a început să-și calmeze furia. La scurt timp a dispărut, iar eu am rămas cu teamă că poate, fără să-mi arate, să-și scoată sabia și să o mânuiască asupra oamenilor. O, Dumnezeule, ce durere de inimă doar amintindu-mi!