Eu, fiind în suferințe, adorabilul meu Isus, venind și compătimindu-mă cu totul, mi-a spus: „Fiica Mea, ce ai, că suferi atât de mult? Lasă-mă să te alin puțin” (dar Isus suferea mai mult decât mine).

Așa că mi-a dat un sărut și, întrucât era răstignit, m-a scos din interiorul meu și mi-a pus mâinile în ale Sale, picioarele mele în ale Sale¹, capul sprijinit pe al Său și al Său pe al meu. Cât de mulțumită eram să fiu în această situație! Deși cuiele și spinii lui Isus îmi dădeau dureri, dar erau dureri care îmi dădeau bucurie, pentru că erau suferite pentru Binele meu iubit; într-adevăr, mi-aș fi dorit să crească mai mult. Până și Isus părea mulțumit de mine și mă ținea atras spre El în acest fel. Îmi părea că Isus m-ar răcori pe mine și eu aș fi o răcorire pentru El.

            Astfel, în această stare, am ieșit împreună și, după ce l-am găsit pe Confesor, m-am rugat imediat pentru nevoile lui și i-am spus Domnului să binevoiască să-l facă pe Confesor să audă glasul lui Isus cât de dulce și suav este. Ca să mă mulțumească, Isus s-a întors către el și a vorbit despre Cruce, spunând: „Crucea absoarbe în suflet Divinitatea Mea, o face să semene cu Umanitatea Mea și recopiază în sine propriile Mele lucrări”.

            După ce am continuat să mai călătorim puțin, oh, câte priveliști dureroase străpungeau sufletul dintr-o parte într-alta! Gravele nelegiuiri ale oamenilor, nici măcar nu se aplecau în fața dreptății, mai degrabă se aruncau cu o furie mai mare, de parcă ar fi vrut să dubleze rănile și marea mizerie pe care ele însele și le pregătesc. De aceea, spre marele nostru regret, ne-am retras; Isus a dispărut, iar eu m-am retras în mine.