În această dimineață adorabilul meu Isus, când a venit, mi-a spus: „Așa cum soarele este lumina lumii, tot așa Cuvântul, când s-a întrupat, a devenit lumina sufletelor și, așa cum soarele material dă lumină în general și fiecăruia în special, atât de mult încât fiecare se poate bucura de ea [lumina] ca și când ar fi a lui [sufletului], tot așa Cuvântul, în timp ce dă lumină în general, este Soare pentru fiecare în special; și tot adevărat este că acest Soare divin, oricine îl poate păstra cu el, ca și cum ar fi singur”.

            Cine poate spune ce am înțeles despre această lumină și efectele binefăcătoare pe care le revarsă în sufletele care țin acest Soare ca și cum ar fi fost al lor? Părea că sufletul, posedând această lumină, pune întunericul pe fugă, ca și soarele material, care, apărând la orizontul nostru, pune pe fugă întunericul nopții. Deci, dacă sufletul este rece, această lumină divină îl încălzește; dacă este gol de virtute, devine fertil; dacă este inundat de lâncezeala nocivă, odată cu căldura lui, absoarbe acea dispoziție rea.

Într-un cuvânt, pentru a nu mă lungi, acest Soare divin, introducând sufletul în centrul sferei lui, îl acoperă cu toate razele lui și ajunge să transforme sufletul în propria lumină.  

Apoi, pentru că mă simțeam complet copleșită, Isus mi-a spus, dorind să mă aline: „În această dimineață vreau să mă bucur în tine” și a început să facă obișnuitele Sale stratageme iubitoare.