Așadar, încercam să fac tot posibilul pentru a-L mulțumi; mă micșoram, mă anihilam total, încât uneori ajungeam până acolo la a-mi simți ființa descompusă. Nu mai puteam nici să lucrez, nici să pășesc și nici să respir, dacă El nu mă susținea. Apoi mă vedeam atât de rea, încât mă rușinam să mă arăt persoanelor, cunoscând cât de urâtă sunt, așa cum sunt în realitate. Pe cât îmi stătea în puteri, păstram distanța față de oameni, iar în sinea mea spuneam: Oh, dacă ar ști ei cât sunt de rea, s-ar îngrozi! O, dacă ar putea vedea harurile pe care mi le oferă Domnul (pentru că eu nu spuneam nimic nimănui) și că eu sunt mereu aceeași, oh, cât de îngroziți ar fi!
Prin urmare, dimineața, când mergeam să iau din nou Sfânta Împărtășanie, îmi părea că venind în interiorul meu, sărbătorea pentru bucuria pe care o simțea văzându-mă atât de anihilată; îmi spunea și alte lucruri în ce privește anihilarea mea, dar în moduri mereu diferite față de prima dată. Eu cred că mi-a vorbit nu o dată, ci de sute de ori și dacă mi-ar fi vorbit de mii de ori[1], ar avea mereu noi moduri de a spune despre aceeași virtute. O, divinul meu Învățător, cât ești de înțelept! Măcar dacă aș fi corespuns!
Îmi amintesc că într-o dimineață, în timp ce îmi vorbea despre aceeași virtute, mi-a spus că din cauza lipsei de umilință am comis atât de multe păcate, iar dacă eu aș fi fost mai umilă eram mai aproape de El și nu aș fi făcut atât de mult rău. M-a făcut să înțeleg cât de urât este păcatul, înfruntarea pe care acest sărman viermișor i-a adus-o lui Isus Cristos, ingratitudinea îngrozitoare, nelegiuirea enormă și marea daună provocată sufletului meu.
[1] Luisa zice „ar ține” folosind mereu – cum de fapt este frecvent în partea meridională – verbul „a ține” în loc de „a avea”, și uneori acest ultim verb ca auxiliar în loc de „a fi”.
Voința Divină 