În această dimineață m-am trezit în afara mea și vedeam multele atrocități și păcate foarte mari care se petrec, cât și cele comise împotriva Bisericii și a Sfântului Părinte. Așadar, întorcându-mă în mine însămi, adorabilul meu Isus a venit și mi-a zis: „Ce spui tu despre lume?”

            Iar eu, fără să știu unde voia să ajungă cu această întrebare fiind impresionată de lucrurile văzute, am zis: „Domnul [meu] binecuvântat, cine poate să-Ți spună de perversitatea, duritatea și urâțenia lumii? Nu am cuvinte să-ți spun cât de rea este!”

            Și El, profitând de ocazia propriilor mele cuvinte, a adăugat: „Ai văzut cât de pervers este omul? Tu însăți ai zis-o, nu este niciun mod de a-l determina să se oprească. După ce că aproape i-am luat pâinea, el rămâne în dârzenia lui, ba chiar și mai rău; și deocamdată merge pentru a o procura din furturi și răpiri, făcând daune semenului lui; deci e necesar să-i ating pielea [adică ce-l doare mai tare], altfel se va deprava și mai mult”.

            Cine poate spune cât de uimită am rămas[1] la aceste vorbe ale lui Isus? Îmi pare că i-am dat ocazia de a-L indigna împotriva lumii; în loc s-o dezvinovățesc, am pictat-o în negru. Am făcut tot posibilul pentru a o dezvinovăți mai târziu, dar nu m-a ascultat; răul era deja împlinit. Ah, Doamne, iartă-mi această lipsă de caritate și fii milostiv cu mine!

---

[1] Luisa spune de multe ori „am restat”, în loc să spună „am rămas”. Nu va fi repetată această notă.