Acest chin – deși nu-mi amintesc prea bine – a durat trei ani[1], cu intervale de zile sau săptămâni. Nu înseamnă că au încetat total, dar au început să se atenueze[2]. Îmi amintesc că după o Sfântă Împărtășanie Domnul m-a învățat modul cum trebuia să fac ca să-i pun pe fugă: disprețuindu-i și să nu-i bag în seamă, și că trebuia să mă comport ca și cum ar fi fost foarte multe furnici. M-am simțit însuflețită de o așa putere, că nu mai simțeam acea teamă ca înainte. Și am făcut în felul următor: când făceau gălăgie, le spuneam: „Se vede că nu aveți ce lucra, iar ca să treacă timpul, faceți atât de multe imbecilități. Faceți, faceți, când veți obosi, veți înceta.” Uneori încetau, alteori se înfuriau atât de tare, încât făceau zgomote și mai puternice. Îi simțeam aproape, devenind tot mai puternici și violenți, încercând să mă ducă cu ei, simțeam duhoarea oribilă și căldura focului. Este adevărat că în interiorul meu simțeam un anumit fior, dar îmi făceam curaj și le spuneam: „Mincinoși ce sunteți! Dacă aceasta ar fi adevărat, din prima zi ați fi făcut-o, dar din moment ce este fals, nu aveți nicio putere asupra mea. Aveți doar câtă vi se dă de Sus, așadar cântați, cântați, iar când veți obosi, veți crăpa.”
Dacă se văitau și urlau, le spuneam: „Ce, nu v-ați făcut planul pe astăzi ori v-a fost luat vreun suflet, că vă plângeți? Sărăcuții de ei, nu se simt bine! Vreau să vă fac și eu să vă mai lamentați puțin,” și începeam să mă rog pentru păcătoși, sau să fac acte de reparare. Uneori râdeam de ei când își începeau activitatea obișnuită și le spuneam:
„Cum pot să mă tem de voi, rasă de lași? Dacă ați fi fost ființe serioase, nu ați fi făcut atâtea prostii. Voi înșivă nu vă rușinați și nu vă lăsați batjocoriți?”
Dacă mă ispiteau cu insulte și ură împotriva lui Dumnezeu, îi ofeream acea durere foarte amară, acel curaj pe care mi-l făceam, pentru că vedeam că Domnul merita toată iubirea, toate laudele, iar eu eram constrânsă să fac contrariul, ca să repar pentru foarte mulți care îl insultă în mod liber și care nici măcar nu-și aduc aminte că există un Dumnezeu și că sunt obligați să-L iubească din nou.
Dacă mă duceau la disperare, în interiorul meu spuneam: „Nu mă îngrijesc nici de Paradis, nici de iad; ceea ce contează pentru mine este să-L iubesc pe Dumnezeul meu. Acesta nu este momentul să mă gândesc la altceva, dimpotrivă este timpul să-L iubesc cât de mult pot, pe bunul meu Dumnezeu. Paradisul și iadul le pun în Mâinile Sale. El, care este atât de bun, îmi va oferi ceea ce mi se cuvine mai mult și îmi va dărui un loc unde voi putea să-L glorific mai mult.”
Isus m-a învățat că cel mai eficient mijloc pentru a face ca sufletul să rămână liber de orice reținere zadarnică, de orice îndoială, de orice teamă, este să declare înaintea Cerului, a pământului și chiar a demonilor că nu dorește să-L ofenseze pe Dumnezeu, chiar cu prețul vieții și că nu acceptă nicio ispită de la diavol și aceasta, sufletul trebuie să o facă imediat ce simte că vine ispita, dacă poate fie în timpul luptei, fie de îndată ce se simte liber, chiar și în timpul zilei. Făcând așa, sufletul nu va pierde timpul gândindu-se dacă a consimțit sau nu, pentru că amintindu-și de declarația lui, se va instala liniștea, iar dacă diavolul încearcă să-l neliniștească, el îi va putea răspunde că dacă avea intenția să-l ofenseze pe Dumnezeu, nu ar fi declarat contrariul și astfel va rămâne ferit de orice teamă.
Cine ar putea reda furia diavolului, văzând că toate vicleniile lui s-au întors împotriva lui, punându-l în confuzie și unde credea că poate câștiga, el pierdea, iar de propriile lui ispite și stratageme și făcând în acest fel sufletul se folosea, pentru a aduce acte de reparare și de iubire pentru Dumnezeul lui.
Celălalt mod despre care m-a învățat [Isus] pentru a alunga ispitele, este următorul: dacă mă ispiteau cu sinuciderea, eu trebuia să răspund: „Nu am avut nicio permisiune de la Dumnezeu, dimpotrivă, în ciuda voastră vreau să trăiesc, pentru a-L putea iubi mai mult pe Dumnezeul meu.” Dacă apoi mă loveau și mă băteau, eu trebuia să mă umilesc, să îngenunchez și să-i mulțumesc Dumnezeului meu pentru că acestea se întâmplau pentru ispășirea păcatelor mele, nu numai, și să ofer totul ca act de reparare pentru toate ofensele care i se aduceau Lui Dumnezeu în lume.
În sfârșit, o ispită urâtă, care a durat puțin, a fost că prin contactul continuu de aproximativ un an și jumătate cu acești urâți diavoli, eu ar fi trebuit să fiu însărcinată și să nasc apoi un mic diavol cu coarne[3]. Imaginația mea se degrada, încât mă vedeam în fața unei confuzii oribile pentru ceea ce s-ar fi spus despre mine, pentru o așa urâtă întâmplare.
[1] Această perioadă a durat de la 13 la 16 ani, când Luisa a acceptat starea de victimă.
[2] Deși suferințele Luisei din această perioadă amintesc descrierile Sfântului Ioan al Crucii cu privire la suferințele purificării pasive a sufletului, acest pasaj indică faptul că suferințele provocate Luisei de către demoni aveau în Planul divin un caracter prioritar al reparării, mai degrabă decât al purificării.
[3] Din aceste cuvinte se vede ingenuitatea și inocența Luisei; și totuși avea aproximativ 15 ani.
Voința Divină 